duminică, 5 martie 2017

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Sunt niște dungi roz pe cerul ăsta bleu ca dantela de la cămașa mea. Am cumpărat-o de la München. Dădusem pe ea și pe un cardigan negru ca somnul fără vise dintr-o noapte vindecătoare de îngrijorări efemere, o bancnotă de 100 de euro. Fără să explic de ce, spun doar că am ieșit din magazin mai bogată decât am intrat.
Mai devreme, lentila ochelarului Soare, filtra pe cerul ăsta bleu ca al cămășii mele personalizate cu dantelă cusută manual, cumpărată de la un magazin de pe Strada Lipscani, niște dungi galben pai, ca și cum ar fi adiat briza într-un lan de grâu copt.
Hai, că până să scriu eu aberația asta, s-a făcut totul clar, ca lumina zilei. Acum e un cer lăptos, care face dâra lăsată de avion, să semene cu o linie trasată de mina unui creion, pe o foaie albă de hârtie, cu mesajul:

”În clădirea din față la ultimul etaj, între cele două turnuri, este sala de festivități a...nuștiucui, probabil că a CFR-lui. În fine, Școala nr. 1 de pe strada Atelierului (pe atunci încă 151) închiria, la miez de iunie, sala pentru serbarea de sfârșit de an școlar.
Ultima oară am fost acolo pe când terminasem clasa a patra, prin 1976, când clasa noastră a interpretat o sceneta adaptată după "Scrisoarea a III-a". Colegul meu de bancă, Gabi Nistor, era Baiazid. Se alesese cu rolul acela mulțumita tatălui său, care lucra la televiziune și i-a dat doamnei Lidia Constantinescu, învațătoarea noastră, costumele. Eu am fost povestitorul și purtam ținuta festiva de pionier.
La un moment dat am interpretat și eu rolul meu, în sensul că am amestecat poveștile între ele și poveștile cu fabula "Greierele și furnica". Parcă o văd pe d-na învățătoare cum m-a fulgerat cu privirea. Dacă ar fi putut, m-ar fi călcat în picioare, dar mi-a zis doar "proasto!" :)
Păi, d-na învățătoare, acolo unde sunteți dvs. acum, să știți și dumneavoastră că pionerii au fost deschizători de drumuri, nu ăia care au redat niște replici, ca papagalii :)”

4 comentarii:

  1. Am avut un rol, tot în clasa a IV-a, de scârţiitor, în sensul că trebuia să scârţâi precum o uşă veche ori de câte ori intra şi ieşea personajul principal pe uşa castelului. De ce am primit acest rol, taman eu care nu-s brevilocvent? Taman pentru că le-a fost frică să-mi dea un rol în care să vorbesc, căci experienţa de a jurământul de pionier n-a fost taman una plăcută în careul de elevi, care mai de care mai decoraţi cu şnururi de diverse culori, asta pentru că n-am spus jurământul aşa cum l-au spus ceilalţi ci după propriile-mi rânduri, deloc plăcute conducerii şcolii. Că n-am fost făcut "prost" ştiu bine, dar la fel de bine ştiu că am luat o palmă grea peste un obraz ce astăzi poartă (şi) fire albe în barbă.
    Culorile amintirilor dau sens unor clipe pe care le retrăim în momentele în care pe la nas ne trece, nevăzut, câte un miros incolor din parfumul unor vremuri ce încă refuză să se aşeze definitiv în filele istoriei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Scărțâitor :))) Ce imaginație!

      Azi dimineață călcam rufe, ocazie cu care îmi netezeam și ceva zbucium care nu-mi dădea pace. Câteodată îmi pierd răbdarea cu mine, îmi induc tot felul de reproșuri, îmi fac tot felul de procese de conștiință, un fel de judecată a istoriei personale :)
      Câteodată.. :)

      Ștergere
    2. Nosce te ipsum! Ştii, când zic asta nu mă refer la cuvintele scrise pe frontispiciul templului din Delphi ci la faptul că numai un om care se cunoaşte bine pe sine este capabil de autocritică, mai corect spus de autojudecată.
      Eu cu mine nu-mi pierd răbdarea, doar timpul, dar asta nu mereu, ci cum zici tu, câteodată. :)

      Ștergere
  2. Câteodată mă surprind judecând conștiințe neasumate de nimeni, ale celor care nu învață niciodată din greșeli și nici din exemple ale unor apropiați. Și mă necăjesc și mă apun să-mi caut prin amintiri :)

    RăspundețiȘtergere