Amintire

Vestea bună, fiind blocată în trafic și totul mișcându-se atât de încet încât abia percep schimbările, este că mi-a ieșit un gând pe urechea stângă, a făcut slalom printre mașini, s-a săltat la înălțimea așteptărilor și a dansat pe axul vertical al Crucii Mari de la Răzoare, a coborât apoi cât să întingă nițel cu miez de pâine caldă în sosul de roșii cu usturoi de la Golden Blitz, s-a redresat pentru a se încolăci duios pe axa orizontală a Crucii de la Cotroceni, pentru ca apoi să-mi intre pe urechea cealaltă.
Acum se relaxează cuminte în trompa lui eustache și-mi mângâie neliniștea întru credință...Hai, că totuși, un Mustang este un Mustang
 
"Tocmai ce voiam să scriu o poveste despre revelația pe care am avut-o în timp ce numerotam și ștampilam chitanțierul. Nu, nu era povestea pe care am mai spus-o de atâtea ori, aceea unde zicem că sunt femininul alchimistului, cea care transformă chitanțele în bani, nici povestea cu Jardin sous la Neige, unde povesteam despre cum mi-am petrecut ziua când am luat și am dat si iar am luat și iar am dat bani.
Nici nu voiam să spun povestea despre cum te întreb "Ce faci azi?" sau "Ce-ai făcut?" sau "Vezi, îți place ce-ai făcut?!"
Nu, nu îmi place! Pentru că mai trebuie să cumpăr încă 2(două) cărți de la Cărturești ca să umplu golul raftului de bibliotecă și nu mai vreau!

Mă gândeam, răsfoindu-le, la lumea invizibilă, la cea care a fost și nu mai este și este ca și cum nu ar fi fost. La cum se suprapun lumile astea, apar și dispar și se văluresc și te storc de energie vitală. Cum se duc apoi să-si facă siesta și te lasă cam aiurit, cam ca și cum nu ai putea să trăiești fără ele.
Când o sa mor, o să mă ard! Pentru că nimeni nu este demn să-l bântui cu povești mișto de tot. Unele din Tirol. Și unele din Cuevas del Drach. O să ma fac praf și o să intru în ochii nevăzătorilor, care astfel or să înceapă să vadă stele verzi și Circ du Soleil. Câteodată, doar în perioada aia din lună, or să vadă urma pasului mic din umbra pasului uriaș. De Atlant, cum ar spune Ernst Muldashev, vestitul oftalmolog:
-Madam, mez omaj!"
 
Şi cum vă spuneam, într-o zi de vară până în seară, am ajuns la Starbucks. Eram literalmente goală. Nu aveam nici o etichetă pe mine, alta decât "Me, my, mine&myself". Şi ce credeţi că am făcut eu la starbucks coffe? Am cumpărat ceai verde şi suc de fructe. Preţul nudiciunii mele a fost acela de a căuta în DOOM cum se silabiseşte cuvântul "golitate". Şi cum DOOM nu se dezminte niciodată, am ajuns la DEX, ca să descopăr originea lui "somelier". De la DEX am ajuns la Google și de la Google la Biblioteca Academiei Române unde, după ce l-am păcălit pe portar că sunt membră și pe custode că știu exact ce caut eu acolo, așa cum de altfel caut pe oriunde m-aș afla, m-am retras într-un cotlon, am pus capul pe bancă și am adormit. Trebuia să visez ceva. Trebuia!
Am visat că Impresarul meu încerca să mă impresioneze. Nimic nou, asta facuse el încă din primă clipă, încă de la prima întâlnire. Se muncea să-mi implementeze în minte ideea că este necesar și suficient să visez și gata. Să visez cu vise, să visez în culori, să visez de formă, să visez cu cântec, să visez cu ritm, să visez cu rimă, să visez cu gândul și gata, astfel ajung să visez și cu trupul. Ce mai încolo și încoace, să Visez American era condiția minimă și obligatorie ca să devin ceea ce-mi doream din adâncul sufletului meu. Nu zic, a fost o experiență pe cinste. Să visezi American nu e de ici de colo, la-ndemintea oricui. Ca să visezi American must have or borrow an American mind, orice ar fi însemnând o astfel de grozăvie, fiindca an American mind is a worldwide mind. Am fost la un punct distanță de a-mi atinge visul cu buricele degetelor, cu buzele și cu podul palmei. Vă spun un secret, l-am și atins, dar în clipa aceea s-a revoltat sufletul meu, care tocmai atunci s-a trezit să mi se adreseze în limba rusa cu mesajul “de ajuns! nu esti o copilă, ești un copilot! Vezi pe unde mergi, să nu ai aceeași soarta cu cea a Porcului Spinos al lui Tarkovski”. Iar eu, eu ce-am făcut atunci și acolo? Nimic altceva decât să mă contrazic pe mine însămi: “Personajul nu este al regizorului, ci al scriitorilor”. “He, he”, m-a luat atunci la mișto: “amintește-ți ce culoare are sângele sufletului tău!” Uitasem complet și de aceea am dat fuga la piață, ca să-mi amintesc…

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie