duminică, 18 decembrie 2016

Roger

Mă urc pe ușa din mijloc a mijlocului de transport marca Mercedes. Virez la stânga și mă înscriu regulamentar pe calea de acces spre cele patru locuri din dreapta spate. Câte două în oglindă, dar mă bușesc de zidul olfactiv ridicat de cei doi oameni ai străzii tolăniți întru odihnă pe diagonală, ca o balegă de mârțoagă pe Calea Victoriei.
Efectuez o rotație în jurul propriei axe, scuipând printre dinți un ”tuțigâtumătiidesoartă”, iritată ca un Soare nemulțumit că inelul lui Saturn nu mă mai încape, că argintarul nu era prezent la datorie ca să-l ajusteze după noile coordonate comunicate de nume ce cod ”Marcel”, GPS-ul din dotare. Cum adică am ajuns la destinație?! Dublu supărată pe meșterul croitor care, dintr-o regretabilă eroare, mi-a croit din draperiile de catifea verde ale sufrageriei casei părintești, după tiparul din ” Pe Aripile Vântului”, o rochie în stilul anilor 50, eroarea constând în estimări nepotrivite ale taliei, care astfel a devenit din una de Divă, una de Astru.
Tocmai pusesem punct proiectului la care lucrasem mai bine de nouă ani, și-mi propusesem să mă proiectez în unul nou, cu toată încrederea pe care o căpătasem în cordonul ombilical ce mă ținea conectată la fabuloasa călătorie în Centrul Pământului de Jules Verne. Sigur că cei ce au auzit sudalma mea habar n-au avut de toate aceste lupte intestine, de tot acest razboi civil, de primul pas al unui om pe Soare, nimic din toate acestea nu a răzbit până la ei, alegându-mă cu o analogie a fenomenului ”la bulivar, birjar, la bulivar”.
Schimb zona și mă amplasez în partea din față a mijlocului de trasport, cam prin partea toracică a acestuia. Mi-am instalat ființa uniform repartizată pe cele două picioare și am pozat în ceea ce eram, o doamnă prezentabilă, bucurându-mă de toată prezumția de nevinovăție dăruită de Necunoscut.
După câteva cugetări și stații, timp în care am șezut pe scaunul pe care ulterior l-am cedat unei doamne mai prezentabile ca mine, care în plus avea un baston la vedere, odată cu poposirea preț de câteva zeci de secunde în stația de la Spitalul Universitar și intrarea în scenă a unor noi actori, Eugen Ionescu a început să arunce cu scaunele prin mașină. Vâââââjj, vâjâia bocetul adolescentului schizofrenic, aflat în plinul unei crize de gelozie fiindcă prietena lui imaginară i-a surâs sinelui casanovic și nu celui freudian.
Vruuuuum, tura motorul tipul îmbrăcat aidoma unuia din forțele speciale văzute prin filmele americane, dar de la second hand, beat mangă, care țipa într-un dispozitiv de ochi/tochi ”roger și comunicați”. Mi-a cedat chiar și locul lui pe scaun, dar eu nu și nu, așa că tipul s-a declarat supusul distinsei doamne cu baston, pe care aproape că a dat-o jos din mașină, împotriva voinței ei, doar fiindcă acestuia i se păruse că doamna vrea să coboare, dar nu putea.
Oh, dar iadul s-a declanșat imediat după coborârea lui Roger din Corabia Nebunilor la Orizont, fiindcă abia în noile condiții geo strategice, piticul cu cheliuță și burtică a prins curaj să povestească cu voce tare ce i-ar fi făcut el tipului din S.W.A.T.-ul dâmbovițean, dacă îl mai provoca mult cu vocea lui de ofițer de comunicații, gradul tenor.
Noroc cu o tanti neatentă, care a crezut că piticul povestește ultimul episod din telenovela preferată, pe care îl ratase fiincă fusese ocupată cu știrile protv, și l-a ținut tot pentru ea de vorbă. Pentru că era gratuit.
:)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu