Postări

Se afișează postări din decembrie, 2016

Anișor

Imagine
Ziua mea de muncă se încheiase, aș zice, așa cum trebuia. Desigur că, perfecționistă cum mă știu, îmi reproșam faptul că mi-am depășit numai recordul personal al zilei de ieri, nu și pe cel al zilei de mâine, ca să stau și eu liniștită măcar o zi.
Ședeam pe scaunul pe care îl ocupasem în 368 și-mi proiectam deja recordul zilei de mâine și de poimâine și visam cum o să mă bat eu pe mine la leapșa pe ouatelea :) Nu-mi plăcea ipostaza, dar doar pentru că sufletul meu de copil cam întâmpina dificultăți în respectarea comenzilor pe care le dădea unui trup deja bătrân, care se revolta împotriva efortului repetat depus, de se lăsa pe vine și a se ridica pe sine.
Am început să râd. Domnul din stânga mea respira un aer de mirare. Cum adică? Nu i-am spus, pentru că deja, la vârsta lui, trebuia să știe.
Pe scaunele din spate, o fetiță cu tatăl ei:
-Tati, ”Lt” este prescurtare de la locotenent?
-Da, răspunse acesta.
”Hmmm”, mi-a bubuit mie în minte o sclipire, fix pe când treceam pe la…

Roger

Mă urc pe ușa din mijloc a mijlocului de transport marca Mercedes. Virez la stânga și mă înscriu regulamentar pe calea de acces spre cele patru locuri din dreapta spate. Câte două în oglindă, dar mă bușesc de zidul olfactiv ridicat de cei doi oameni ai străzii tolăniți întru odihnă pe diagonală, ca o balegă de mârțoagă pe Calea Victoriei. Efectuez o rotație în jurul propriei axe, scuipând printre dinți un ”tuțigâtumătiidesoartă”, iritată ca un Soare nemulțumit că inelul lui Saturn nu mă mai încape, că argintarul nu era prezent la datorie ca să-l ajusteze după noile coordonate comunicate de nume ce cod ”Marcel”, GPS-ul din dotare. Cum adică am ajuns la destinație?! Dublu supărată pe meșterul croitor care, dintr-o regretabilă eroare, mi-a croit din draperiile de catifea verde ale sufrageriei casei părintești, după tiparul din ” Pe Aripile Vântului”, o rochie în stilul anilor 50, eroarea constând în estimări nepotrivite ale taliei, care astfel a devenit din una de Divă, una de Astru. To…

Moș Crăciun

Imagine
În 368 e Moș Crăciun! Bine, nu și-a dat seama că l-am ghicit, stă pitit după tipa ce mă privește de sus, deghizat în călător si mă privește dojenitor fiindcă butonez de zor la telefon în loc să...să ce? Pe geam nu mă pot uita, fiindcă este așa de nespălat, încât umbra de priveliște pe care abia o zăresc prin el, mă duce cu gândul la Surâsul Hiroshimei și nu vreau. Eu vreau Cireșarii!
Înăuntru, minele celorlalți călători mă duc cu gândul la Somnoroase Păsărele și nu vreau. Eu vreau Recreația Mare, așa că nu mă mai dojeni și nu-mi inventa necuminţenii, doar pentru că de la Motanul din Cracovia și până acum au trecut mai bine de 40 de ani și tu n-ai putut să-mi mai aduci nimic, nici măcar Cișmigiu & Co

Mircea Cucu

Imagine
Ani StoicaPrima foame nu se uită niciodată :) E foamea care se manifestă în fiecare om, la timpul său, despre rolul și rostul său în piesa vieții.
Mă gândeam la particularitatea sclipirii memoriei individului pe fondul manifestării mentalului colectiv. De 1 decembrie ai scris despre tăria copacului și contribuția acestuia la creație. De 11 decembrie ai scris despre creația iluziei. Și atinci și acum, ai adus în imagine nuanța așteptării: galbenul de miere, galbenul de țuică și cel de bere.
Și totuși ai cerut un loc de muncă, nu ceva de mâncare :) Am citit despre galben că are o așa de mare năzuință spre lumină, încât nu există nuanțe de galben închis.
Doar știm fiecare dintre noi, și pietoni și șoferi, că galbenul este culoarea așteptării. De la autoritatea universal recunoscută a semaforului.
Bună dimineața!

Povestioară

Este foarte păguboasă chestia asta cu ”să visezi”, ”visare”, ”visele”! O viață întreagă îți canalizezi energiile să visezi frumos, sănătos și bogat pentru a te trezi la un moment dat, fără să-ți dai seama când, oricum la vârsta la care, deși ai visat toată viața ta de până atunci, în realitate ești rupt în cur scuzati expresia. Bine, acum nu visele te-au violat în halul ăsta, ci încăpățânarea ta de a le face să fie realitate.
 Păi domilor și doamnelor, visele sunt ca politicienii! Ca niște orfani care se dau periodic și permanent spre adopție și așteaptă totul de la tine, ca și cum ar fi ai tăi. Te consumă până nu mai rămâne nimic din tine și apoi se reorientează spre alte surse de hrană pentu visele și suportul lor.
Eh, de aceea zic, am lăsat visele de capul lor și eu m-am concentrat pe realitate. Buuun, până să ajungă visele la concluzia că ele trebuie să fie demne de o asemenea visătoare ca mine, m-am gândit să scriu ceva. Despre realitate, desigur, unica certitudine :). Ceva frumo…