sâmbătă, 24 decembrie 2016

Anișor

Ziua mea de muncă se încheiase, aș zice, așa cum trebuia. Desigur că, perfecționistă cum mă știu, îmi reproșam faptul că mi-am depășit numai recordul personal al zilei de ieri, nu și pe cel al zilei de mâine, ca să stau și eu liniștită măcar o zi.
Ședeam pe scaunul pe care îl ocupasem în 368 și-mi proiectam deja recordul zilei de mâine și de poimâine și visam cum o să mă bat eu pe mine la leapșa pe ouatelea :) Nu-mi plăcea ipostaza, dar doar pentru că sufletul meu de copil cam întâmpina dificultăți în respectarea comenzilor pe care le dădea unui trup deja bătrân, care se revolta împotriva efortului repetat depus, de se lăsa pe vine și a se ridica pe sine.
Am început să râd. Domnul din stânga mea respira un aer de mirare. Cum adică? Nu i-am spus, pentru că deja, la vârsta lui, trebuia să știe.
Pe scaunele din spate, o fetiță cu tatăl ei:
-Tati, ”Lt” este prescurtare de la locotenent?
-Da, răspunse acesta.
”Hmmm”, mi-a bubuit mie în minte o sclipire, fix pe când treceam pe la Orizont și mă hlizeam de numa numa vâzând tunurile forțelor terestre ornate cu luminițe de Crăciun! ”Înseamnă că, dacă lt este de la locotenent, Sfântul Graal este de la General!”               


              


duminică, 18 decembrie 2016

Roger

Mă urc pe ușa din mijloc a mijlocului de transport marca Mercedes. Virez la stânga și mă înscriu regulamentar pe calea de acces spre cele patru locuri din dreapta spate. Câte două în oglindă, dar mă bușesc de zidul olfactiv ridicat de cei doi oameni ai străzii tolăniți întru odihnă pe diagonală, ca o balegă de mârțoagă pe Calea Victoriei.
Efectuez o rotație în jurul propriei axe, scuipând printre dinți un ”tuțigâtumătiidesoartă”, iritată ca un Soare nemulțumit că inelul lui Saturn nu mă mai încape, că argintarul nu era prezent la datorie ca să-l ajusteze după noile coordonate comunicate de nume ce cod ”Marcel”, GPS-ul din dotare. Cum adică am ajuns la destinație?! Dublu supărată pe meșterul croitor care, dintr-o regretabilă eroare, mi-a croit din draperiile de catifea verde ale sufrageriei casei părintești, după tiparul din ” Pe Aripile Vântului”, o rochie în stilul anilor 50, eroarea constând în estimări nepotrivite ale taliei, care astfel a devenit din una de Divă, una de Astru.
Tocmai pusesem punct proiectului la care lucrasem mai bine de nouă ani, și-mi propusesem să mă proiectez în unul nou, cu toată încrederea pe care o căpătasem în cordonul ombilical ce mă ținea conectată la fabuloasa călătorie în Centrul Pământului de Jules Verne. Sigur că cei ce au auzit sudalma mea habar n-au avut de toate aceste lupte intestine, de tot acest razboi civil, de primul pas al unui om pe Soare, nimic din toate acestea nu a răzbit până la ei, alegându-mă cu o analogie a fenomenului ”la bulivar, birjar, la bulivar”.
Schimb zona și mă amplasez în partea din față a mijlocului de trasport, cam prin partea toracică a acestuia. Mi-am instalat ființa uniform repartizată pe cele două picioare și am pozat în ceea ce eram, o doamnă prezentabilă, bucurându-mă de toată prezumția de nevinovăție dăruită de Necunoscut.
După câteva cugetări și stații, timp în care am șezut pe scaunul pe care ulterior l-am cedat unei doamne mai prezentabile ca mine, care în plus avea un baston la vedere, odată cu poposirea preț de câteva zeci de secunde în stația de la Spitalul Universitar și intrarea în scenă a unor noi actori, Eugen Ionescu a început să arunce cu scaunele prin mașină. Vâââââjj, vâjâia bocetul adolescentului schizofrenic, aflat în plinul unei crize de gelozie fiindcă prietena lui imaginară i-a surâs sinelui casanovic și nu celui freudian.
Vruuuuum, tura motorul tipul îmbrăcat aidoma unuia din forțele speciale văzute prin filmele americane, dar de la second hand, beat mangă, care țipa într-un dispozitiv de ochi/tochi ”roger și comunicați”. Mi-a cedat chiar și locul lui pe scaun, dar eu nu și nu, așa că tipul s-a declarat supusul distinsei doamne cu baston, pe care aproape că a dat-o jos din mașină, împotriva voinței ei, doar fiindcă acestuia i se păruse că doamna vrea să coboare, dar nu putea.
Oh, dar iadul s-a declanșat imediat după coborârea lui Roger din Corabia Nebunilor la Orizont, fiindcă abia în noile condiții geo strategice, piticul cu cheliuță și burtică a prins curaj să povestească cu voce tare ce i-ar fi făcut el tipului din S.W.A.T.-ul dâmbovițean, dacă îl mai provoca mult cu vocea lui de ofițer de comunicații, gradul tenor.
Noroc cu o tanti neatentă, care a crezut că piticul povestește ultimul episod din telenovela preferată, pe care îl ratase fiincă fusese ocupată cu știrile protv, și l-a ținut tot pentru ea de vorbă. Pentru că era gratuit.
:)

Moș Crăciun

În 368 e Moș Crăciun! Bine, nu și-a dat seama că l-am ghicit, stă pitit după tipa ce mă privește de sus, deghizat în călător si mă privește dojenitor fiindcă butonez de zor la telefon în loc să...să ce? Pe geam nu mă pot uita, fiindcă este așa de nespălat, încât umbra de priveliște pe care abia o zăresc prin el, mă duce cu gândul la Surâsul Hiroshimei și nu vreau. Eu vreau Cireșarii!
Înăuntru, minele celorlalți călători mă duc cu gândul la Somnoroase Păsărele și nu vreau. Eu vreau Recreația Mare, așa că nu mă mai dojeni și nu-mi inventa necuminţenii, doar pentru că de la Motanul din Cracovia și până acum au trecut mai bine de 40 de ani și tu n-ai putut să-mi mai aduci nimic, nici măcar Cișmigiu & Co

Mircea Cucu

Ani Stoica Prima foame nu se uită niciodată :) E foamea care se manifestă în fiecare om, la timpul său, despre rolul și rostul său în piesa vieții.
Mă gândeam la particularitatea sclipirii memoriei individului pe fondul manifestării mentalului colectiv. De 1 decembrie ai scris despre tăria copacului și contribuția acestuia la creație. De 11 decembrie ai scris despre creația iluziei. Și atinci și acum, ai adus în imagine nuanța așteptării: galbenul de miere, galbenul de țuică și cel de bere.
Și totuși ai cerut un loc de muncă, nu ceva de mâncare :) Am citit despre galben că are o așa de mare năzuință spre lumină, încât nu există nuanțe de galben închis.
Doar știm fiecare dintre noi, și pietoni și șoferi, că galbenul este culoarea așteptării. De la autoritatea universal recunoscută a semaforului.
Bună dimineața!

marți, 6 decembrie 2016

Povestioară

Este foarte păguboasă chestia asta cu ”să visezi”, ”visare”, ”visele”! O viață întreagă îți canalizezi energiile să visezi frumos, sănătos și bogat pentru a te trezi la un moment dat, fără să-ți dai seama când, oricum la vârsta la care, deși ai visat toată viața ta de până atunci, în realitate ești rupt în cur scuzati expresia. Bine, acum nu visele te-au violat în halul ăsta, ci încăpățânarea ta de a le face să fie realitate.
 Păi domilor și doamnelor, visele sunt ca politicienii! Ca niște orfani care se dau periodic și permanent spre adopție și așteaptă totul de la tine, ca și cum ar fi ai tăi. Te consumă până nu mai rămâne nimic din tine și apoi se reorientează spre alte surse de hrană pentu visele și suportul lor.
Eh, de aceea zic, am lăsat visele de capul lor și eu m-am concentrat pe realitate. Buuun, până să ajungă visele la concluzia că ele trebuie să fie demne de o asemenea visătoare ca mine, m-am gândit să scriu ceva. Despre realitate, desigur, unica certitudine :). Ceva frumos, sănătos și bogat. Dar n-am avut de unde să mă inspir. Așa că am să povestesc în scris despre cum a fost ziua mea de azi, 06. decembrie. 2016, fix  la 9 (nouă) ani de la primul meu blog...
Azi dimineață am început cu ceva ce, descris în tipare ale convențiilor sociale, ar putea fi numită ”bârfă”. În realitate a fost o simplă consfătuire. Apoi m-am dus câine sur la vânătoare, năucă (deoarece eu numai în starea mea de visare sunt foarte organizată și precisă) și am dat cu capul în poarta închisă, deoarece am ajuns prea devreme. Culmea este că preadevremele lor s-a spuprapus cu preatârziul altora. Numai eu mă țineam scai de timpul meu...
”Vă pot ajuta cu ceva?”mă deranjă vocea tânără a domnișoarei de dincolo de tejghea.
”Serios?! Am față de neajutorată? Par a fi nemâncată, înfrigurată, însetată, dornică?! E adevărat că am zis ˝ruptă în cur după o viață consumată visând˝, dar am zis în gând și a fost doar o figură de stil!”
Mă uit în jurul meu. Ah, OK, mă temeam că, ancorată în realitate cum mă simțeam, departe de visele energofage și atât, am nimerit la sediul entității învecinate, Casa de Ajutor Reciproc a pensionarilor ”Pune-ți visul în cui”, dar nu. Nimerisem bine, eram la bancă.
-Da, am zis cu voce, ”mori” am zis în gând. Vreau să fac o depunere.
-Ce să scriu la explicații? mă întrebă.
”Aveți disponibilitate să vă povestesc?” am întrebat-o în gând.
I-am răspuns simplu la întrebare, cu voce. O voce liniară, neutră, joasă, doar vorbeam despre afaceri. Cu vise nevisate, de la coada unde, aidoma candidaților la parlamentare, stau și-și agață visătoarii.
Aș fi vrut să scriu ceva frumos, sănătos și bogat, dar n-am avut de unde să mă inspir, deoarece cireșii nu sunt încă înfloriți iar eu bântui aiurea prin timp, în contratimp cu restul lumii, ca un visător văduvit de vise...ca un deșert ce s-a visat cândva câmpie....
Ca o ruină care s-a visat palat :)