duminică, 11 septembrie 2016

A trăi...

Altădată n-aș fi ținut doar pentru mine bucuria unei astfel de rătăciri și aș fi împărțit-o cu cei pe care i-aș fi vrut aproape. Eh, de data asta m-am ascuns în acel univers ca sub un clopot, și n-am mai lăsat pe nimeni să intre și să fure din florile mele, doar de dragul de a-și citi în petalele lor “mă iubeste, nu mă iubește”, ucigându-le cu cruzimea iubirii lor.
Da, așa este! Uite că nu-mi mai pasă de apropierile și depărtările noastre!
M-am aruncat la pământ și am căzut în cer…cei ce-și imaginează că se înalță atunci când zboară, sunt niște fraieri :) Pe cer, norii luau niște forme incerte. Mai întâi i-am văzut ca pe niște războinici în luptă, pentru ca apoi să se transforme în brațe larg deschise spre îmbrățișare.
Ploua, și cu fiecare picătură de apă, ploaia mă certa:
“Vorbești mult, vorbești foarte mult. Și scrii, scrii mult! Vorbești și scrii, dar de trăit, mai trăiești? Tu nu vezi că a crescut primăvara în ram, e deja vară și tu tot cu picioarele reci ești? Ia de aici un ceai de iasomie și grenadină și revino-ți!”
“O fraieră și apa asta de ploaie”, am râs în gândul meu. Dar ei nu i-am zis, că n-am vrut s-o supăr. În schimb i-am dăruit, ca recunoștință pentru ceaiul ei, una dintre cele mai frumoase amintiri…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu