Sepia



Mă mânca. Punctul iritat de pe piele, locul de unde răul cel mic tocmai ce se înfruptase. Să-ți fie de bine, i-am urat țânțarului, sper să poți duce și să poți digera un astfel de bagaj genetic! La naiba, doar pusesem pastila în aparat și aparatul în priză, și atunci? Atunci ori pastilele se fabrică mai nou după licența hexi pharma, ori răul cel mic s-a adaptat noilor condiții de climă și ambient.
În același timp, pentru a doua zi consecutiv, la aceeași oră, mâncărimile minții ciupite de Răul cel Mare, îmi dădea semne că acesta, insomniac de felul Lui, îmi răscolea prin amintiri din lipsă de altceva mai bun, mai suculent, mai lipicios și mai hrănitor. Trebuie să-mi golesc mintea! Trebuie. Altfel voi sfârși lamentabil scriind poezii pe facebook... love you guys :)
Mi-am scuturat mintea, mi-am scărpinat trupul, până ce amintirile mele au fost aruncate în cubul camerei, aidoma unor zaruri de yams: mari, lucioase, parfumate și colorate...ce mai, pătratul perfect pe oricare față le-ai fi întors. Prima și cea mai vie amintire a fost muzica picăturilor de ploaie pe tabla copertinei de la Mega Image. Ultima, în sensul de cea mai recentă, a fost anunțul de pe facebook, cu ziua fotografiei. 177 de ani de la cea mai veche fotografie. Cea mai veche amintire cu fotografii, este cea din podul casei unde am copilărit, cu un cufăr, cu reviste de modă de la sfârșit de veac XIX, început de veac  XX, cu aparat foto cu burduf și negative pe sticlă.
Habar nu am cine și le-a pierdut, dar astfel de amintiri merită să fie păstrate, de aceea  vă zic vouă acum, ”ce-am găsit al meu să fie” și ”cine plecă la plimbare pierde locul de onoare” :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie