Demisie

Azi pașii m-au condus pe străzi cu nume de muzicieni, actori, scriitori. Plecasem de dimineată de acasă cu un scop precis, fără însă să-mi stabilesc un traseu anume. M-am urcat în prima mașină sosită în stație, am ocupat un loc pe scaun și, contrar obiceiului, mi-am lăsat telefonul în geantă și gândurile să-mi zburde neîngrădite prin realități paralele. Cele ce nu pot fi atinse :)
O frână bruscă pusă de șoferul autobuzului, cele câteva gemete ale celor căzuți și cele câteva strigăte de revoltă ale celorlalți, m-au aruncat jos din mașină undeva în apropiere de Biserica Elefterie. În aceeași zonă unde mi se întâmplase și mie cândva să fiu pusă la podea de frâna bruscă acționată de un șofer pentru care tabla mercedesului pe care l-a evitat în ultima clipă, a fost mai prețioasă decât oama ce mă știu că sunt. N-am spus nimic, nici atunci și nici atunci. Nu ar fi contat.
Am pornit ca o nălucă pe străzi. Unica conexiune cu realitatea erau roșul și verdele semaforului, semn că oricât de nebună aș fi, nu sunt într-atât de nebună încât să opresc lumea în loc sau să deturnez oameni grăbiți să ajungă acolo unde și-au propus. Sunt un șofer disciplinat :)
Străzi cunoscute sau necunoscute se intersectau, țesând o poveste cu cafea, terase, mansarde, balcoane și flori, muzică, teatru, arte și carte. Dar iată că până și în scena aceasta improvizată de viața reală, un figurant și-a luat rolul în serios. Ar fi trebuit doar să treacă prin zonă și, eventual, să respire același aer, atât. Mă așezasem pe un scaun și scriam un text. Îmi doream să țin minte ceva. Să nu uit. Mi-a cerut o țigară și deși aveam nu i-am dat. S-a așezat la două scaune de locul unde scriam și a așteptat să termin de scris, ca să-i pot da chiștocul. M-a rugat să nu-l uit. I l-am dat. Mi-a zis ”sărut-mâna”. Așa, și?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica