duminică, 28 august 2016

Text



He, am gândit, ia uite cum arată un om invizibil de culoare! Foarte stranie apariţie. Parca era un mascat. Nici urma de ochi, nici urma de ochelari de soare. Şi totuşi era costumat. Adică îmbrăcat. Era tot o ciocolată, din capul aerat și plat ca o tabletă de Milka, până în picioarele camuflate în pantofi din piele naturală, de culoarea unui expreso lung cu lapte. Delicios om invizibil de culoare! Ca un baton de Mars. Medium. Pentru că deşi până să-l văd eram aproape convinsă ca umbra e mai înaltă ca mine, atunci când am trecut umăr lângă umăr, am văzut că suntem amandoi de una şi aceeaşi contingenţă :)
A doua oară s-a întâmplat să-l văd ( l, pentru că umbra mea este un umbr), se urcase pe uşa din faţă a maşinii înmatriculate în registrul de evidenţă a umbrelor, la capitolul “Respect de Sine”, paragraful “E”, articolul “M”, punctul “A”, poziţia “în armonie cu propriul ego ( cu “g” din “c”). Dar de ce fără ochelari de soare? Logic! Pentru că inima mea nu are ochi. Am vrut să vorbim despre toate acestea, dar a zis să scriu…ok, scriu...am vrut să vorbim pentru că din starea aia de zen în care mă găseam datorită şi mulţumită ţie, am simţit deodată o undă străină, ca o zbatere de aripă şi m-am gândit că poate, cine ştie, vreun Albatros şi-a închis telefonul, agasat de toate apelurile cu sau fără motiv, venite dinspre reţeaua sa de acoperire. Ah, nu era pentru prima oară când mi se întampla asta şi chiar dacă nu am vrut să fiu insistentă, mi-am luat inima în dinţi şi l-am sunat pe Domnul. Nu mi-a răspuns. Îmi pierdusem şi ultima speranţă privind cerul. Ce să zic, era frumos, foarte frumos, dar dintr-o seamă de motive, mai puţin frumos decât gradiniţa din curtea Instituţiei, costumată în primăvară.
-Da, dragă, m-ai sunat. Ieşisem la o ţigară şi nu-mi luasem telefonul cu mine…. He, Vocea Lui gravă, de Tenor, m-a condus la concluzia că vorbeşte de pe telefonul de serviciu, aşadar am profitat de ocazie şi I-am zis:
-Uite care-i treaba, eu nu mai vreau rar şi puţin. Vreau tot ce poftesc şi îmi place, mult şi des. Şi să nu îngraşe :)
-Mă omori cu zile!
-E un fel de a spune :)

sâmbătă, 27 august 2016

Roșu

Am început în perioada lunatică a civilizației de inimă roșie și față palidă. Am intrat în pachetul nou nouț de cărți de joc, într-o zi de luni, pe când omul alb învăța să meargă pe Lună. Ca Jolly Joker, mereu în plus, niciodată în mâna câștigătorului. Nu-mi amintesc, chiar nu-mi amintesc să fi învățat pe nimeni să-și otrăvească fântâna, să-și ardă proviziile, să se refugieze în munți, să-și atragă inamicul în zone mlăștinoase sau să plătească tribut.
Când nu mă căutai, mă găseai. Când aveai nevoie de mine, mă ascundeam. Ori toate acestea fiindcă deși puteam înlocui orice carte, de la opincă la vlădică, pândeam dispariția primului A.S. al pachetului, ca să pot declara război lu’ popa prostu’ :)
27. august. 2015
facebook :)





joi, 25 august 2016

"Alegeţi fişierele"

Gata, s-a aglomerat orașul! S-au întors cărăbușii din Colorado, nu le mai place cartoful. S-au reprofilat pe aer de capitalist fraged :)
OK, dacă trebuie, trebuie, hrăniți-vă, dar nu haotic, ci organizat! Vă recomand sa începeți cu începutul: "Acesta este trupul meu" :) Când o să-i dați de cap, o să-i dați și de coadă ;)

Amintire

E o căsuță în Cotroceni. Dincolo de facultatea de medicină, dincolo de grădiniță. Este pe cât de intimă, pe atât de misterioasă. Pare că e nelocuită: nici o fereastră deschisă, nici o pisică la geam. Doar cărămidă și întuneric. Și o coloană de jocuri pe înaltul ferestrei, ca un cub de monopoly, scrabble, puzzle...probabil că și jumanji, judecând după ochiul de pod ce tocmai a clipit :)

marți, 23 august 2016

Aniversare

Știu, nimeni nu este perfect. Mi-au trebuit 25 de ani de internet ca să ajung la această concluzie :) Dacă eram balerină, postam poze cu balet, dar nu sunt balerină; dacă nu aveam nimic de spus, nu aș fi spus nimic, dar hei, postul acesta nu este despre ce Nu sunt sau Nu spun, ci din contră!
Sunt mamă de 45 de ani (24B+21F), soție de 30 de ani și femeie (de servici) de tot atâția, care a ales să trăiască în România încă din 1965. Uite așa m-am văzut eu in poza acesta, o imagine care descrie Izbânda și Succesul :) Ireproșabil! Deși, în mod paradoxal, motorul întregii acestei evoluții, a fost tocmai reproșul :)

luni, 22 august 2016

Log in

Tocmai ce-mi pusesem gândurile la locul lor. Mi le așezasem în cutii, cutiuțe, sertărașe, rafturi, dulapuri, camere și ram de memorie: gânduleţ la gânduleţ, gândişor la gândişor, gândac la gândac, gândiciune la gândiciune ( he, he, softul telefonului nu știe cum sa se comporte cu un cuvânt la prima întâlnire :) ), gând la gând, gânditor la gânditor și gândire la gândire.
Nici nu mă așezasem bine întru binemeritata odihnă de după marea așezare în noua ordine gospodărească a dragostei gândăcești, că un gândilici mă curta deja pentru adopție.
-Ești un gând alungat, este?
-Este. Adică sunt.
-Și ce vrei de la mine? Nu ești gândul meu!
-Nu sunt, dar aș putea fi :)
-Ideea este că nu am unde să te așez. Nu mai am nici măcar un micro spațiu de stocare, iar tot ce am pe stoc e nou nouț. Dar mai bine spune-mi de ce ai fost alungat.
- Poate pentru că sunt un gând negru.
- Hmmm, doar pentru atât?
- Nu, câteodată sunt un gând rău.
-La fel de negru şi de rău ca Joe Black?
-...
- Fie.

duminică, 21 august 2016

Douăzecișiunu



Râdeam cândva pe seama mea, povestind despre rezultatul ultimei scanări introspective pe care mi-o făcusem și care semăna al dracului de bine cu un bon de cumpărături de la CORA :) Râsul e bun, ce să zic, și la fel de sănătos ca autoironia, numai că administrate în exces, într-o lume unde albul este alb și negrul este negru, iar împreună ar trebui să creioneze un amurg al zeilor, dar de fapt desenează lumescul în pastel ce aruncă în umbră pamfletul și satira, acestea pot deveni toxice aidoma unor arme lăsate pe mâna unor neinstruiți.
Adică nu ne tragem de șireturi :) Fiindcă ce am eu și nu ai tu, ce pot eu și nu poți tu, ce sunt eu și nu ești tu ? Ei bine, orice întrebare are în ea jumătate din răspuns. În interiorul meu este un Bărbat, pe care dacă ar fi să ți-l prezint, ți-l prezint ca fiind Tata. Tatăl și Tatăl Tatălui. Bărbat mândru, ce nu mă lasă să plec capul în fața nimănui. Poate doar să-l înclin ușor, în semn de recunoaștere, în fața Femeii Mamă.
 Și a Mamei Mamelor :)

sâmbătă, 20 august 2016

Chip cioplit

La început, înainte de a avea, am fost. Abia apoi, după ce am fost, am început să am. Tot ce am avut, încă de la început, a fost de împrumut: de la primul scutec la cercei, nume și prenume, lapte, salam de Sibiu și șuncă de Praga, numărul matricol, cozile împletite, bentița, tema pentru acasă, notele din carnet, foaia matricolă, seria și numărul buletinului, nume, domiciliu, cod numeric personal, diplome, gheata de gips pe glezna luxată, jumătate de contract, întreg și locul de parcare. Emoții, amintiri, griji, stări, culori, sunete, vibrații, unde. Negație.
Abia apoi, după ce am avut tot ce se putea avea de împrumut, am început să reFiu dându-le înapoi sau înainte, până ce din tot ce am fost și am avut, am mai rămas un gând.

vineri, 19 august 2016

Sepia



Mă mânca. Punctul iritat de pe piele, locul de unde răul cel mic tocmai ce se înfruptase. Să-ți fie de bine, i-am urat țânțarului, sper să poți duce și să poți digera un astfel de bagaj genetic! La naiba, doar pusesem pastila în aparat și aparatul în priză, și atunci? Atunci ori pastilele se fabrică mai nou după licența hexi pharma, ori răul cel mic s-a adaptat noilor condiții de climă și ambient.
În același timp, pentru a doua zi consecutiv, la aceeași oră, mâncărimile minții ciupite de Răul cel Mare, îmi dădea semne că acesta, insomniac de felul Lui, îmi răscolea prin amintiri din lipsă de altceva mai bun, mai suculent, mai lipicios și mai hrănitor. Trebuie să-mi golesc mintea! Trebuie. Altfel voi sfârși lamentabil scriind poezii pe facebook... love you guys :)
Mi-am scuturat mintea, mi-am scărpinat trupul, până ce amintirile mele au fost aruncate în cubul camerei, aidoma unor zaruri de yams: mari, lucioase, parfumate și colorate...ce mai, pătratul perfect pe oricare față le-ai fi întors. Prima și cea mai vie amintire a fost muzica picăturilor de ploaie pe tabla copertinei de la Mega Image. Ultima, în sensul de cea mai recentă, a fost anunțul de pe facebook, cu ziua fotografiei. 177 de ani de la cea mai veche fotografie. Cea mai veche amintire cu fotografii, este cea din podul casei unde am copilărit, cu un cufăr, cu reviste de modă de la sfârșit de veac XIX, început de veac  XX, cu aparat foto cu burduf și negative pe sticlă.
Habar nu am cine și le-a pierdut, dar astfel de amintiri merită să fie păstrate, de aceea  vă zic vouă acum, ”ce-am găsit al meu să fie” și ”cine plecă la plimbare pierde locul de onoare” :)

miercuri, 17 august 2016

Scris

A venit, anunțată cu surle, trâmbițe și apa în piuă, a pus ochiul pe noi și a trecut. Ca furtuna din Tai-Pan, așa a fost valul acesta de caniculă întru extazul populației, care însă a dat din ea ce-i mai bun, ca să pară ca a fost agonie.
Ne pregătim pentru ieșirea din Matrix. Își amintește cineva cum am intrat? Că poate nu mai vreau să ies, poate că a început să-mi placă, să mă simt ca în Nobila Casă.

Eu nu aș sfătui pe nimeni să citească, doar pentru că citind îți îmbogățești vocabularul. Este știut că vocabularul te ajută numai în micile clinciuri ale socializării. Marile izbânzi în arta negocierii au fost ale tăcerilor. Eu nu sfătuiesc pe nimeni să citească doar pentru a-și îmbogăți vocabularul, ci pentru izbânzi asupra cărora aleg sa păstrez tăcerea.

marți, 16 august 2016

Touchscreen



Pun capacul creionului de buze și pe cel al rujului, închid pagina, browserul de internet și calculatorul, închid fermoarul portfardului, pe cel al poșetei, încui ușa în urma mea și pe aici îți este drumul, scara și elevatorul spre minunata lume imaginară pe care mi-o creez zilnic, la prima oră a dimineții și pe care o populez cu personaje fabuloase, în ton cu rochia mea de zi cu zi.
Azi, lumea mea fantastică asortată cu tinuta mea croială stil anii 50, în alb, roșu, negru și imprimeu unde-și ondulează formele dame în alb, roșu și negru, croite în stilul anilor 50, a rezistat doar până la întâlnirea dintre pielea brațului meu stâng cu, pielea transpirată a cheliosului de pe scaun. Ce oroare! Oare unde mi-o fi fost atenția? Senzația aceea de fierbințeală umedă mi-a spulberat lumea imaginară, prăbușind-o în cimitirul lumilor dispărute și vitregite de soarta de a fi avut creatori somnambuli și visători.
Deșteaptă-te odată, idioato! Poate vei înțelege și tu de ce Tudor Mușatescu și-a accesorizat personajele bărbătești, cu pălării! În Titanic Vals, doar nu-ți imaginai că în Visul unei nopți de iarnă...

Zodia Leului

Am văzut aseară, la Paramount Channel, ”Umbra și întunericul”, un film al cărui titlu m-a dus cu gândul la o posibilă poveste cu și despre Supranatural. Acțiunea se petrecea în Africa, iar personajele principale erau africani angajați de o companie de construcții americană, al cărul acționar principal era irlandez, aflată în competiție cu alte companii europene, în construcția unui traseu de cale ferată, fix cu 100 de ani înainte de a fi fost lansat filmul.
1896.
Cam așa cum am văzut că s-au petrecut lucrurile la construcția tronsonului tramvaiului 41, pe când era Băsescu primar general și a Magistralei de Metrou Râul Doamnei-Eroilor, începută pe când era Băse președinte.
Umbra și Întunericul erau doi Lei devoratori de oameni. Atacau ziua, atacau noaptea, făceau măcel printre oameni, fără nici o noimă. Cu atât mai mult cu cât localnicii vorbeau despre ei ca despre niște demoni. Nu aveau nici o șansă în confruntarea cu cei doi Lei! Parcă eram eu care dădeam iama prin castronul cu floricele, pe care le devoram nu pentru că îmi era foame, nu ca să mă hrănesc, ci pentru că îmi plac.
Bineînțeles că orice naș își are nașa, un fel de idee fixă motivațională, astfel încât în final, Leii au ajuns împăiați într-un muzeu din Statele Unite, construcția a fost finalizată, iar eu mă gândeam să filmul paralelorealist al societății de azi, una în care Leii continuă să devoreze oameni, cu diferența că acum nimeni nu mai construiește nimic, fiind ocupați să-i vâneze. Pe Leii devoratori de oameni :)

luni, 15 august 2016

Însemnări

Cele ce m-au făcut să fiu om au fost prostiile pe care le-am zis și greșelile pe care le-am făcut, dintre care definitorii au fost două: atunci când am privit Soarele în ochi, de pe scaunul din dreapta șoferului, pe autostradă, în drum spre Tirol și Luna tot în ochi, dar în oglinda de la baie, imediat după ce pana de curent m-a pus pe gânduri cu întrebarea ”incotro?”. Făceam bagajele, a doua zi aveam să ajung în Mallorca.
Au trecut ani de atunci, Soarele și Luna îmi sunt la fel de aproape, și totuși, ceea ce mă definește acum ca om, este neputința mea. Și refuzul :)


sâmbătă, 13 august 2016

Alb

În seara aceasta, pe strada Lipscani, doi aurolaci cântau colinde de crăciun. Unul la un instrument cu coarde și unul cu corzile vocale. Se distrau de numa numa. La propriu. La figurat sper că erau rematerializarea lui Marx și Engels.
Am intrat în Cărturești Carusel, ca în propriul apel la memorie! Nu-mi propusesem să ajung acolo, dar am ajuns. Nu căutam ceva anume, dar știam ce mi-ar fi plăcut să găsesc. Nu am găsit pentru că nu există, ci fiindcă Necuprinsul nu poate intra în hotarele unor coperte. Am tăcut și am ascultat. Povestea lui Zenni Chrissoveloni spusă de albul scării în spirală. În anul când Manifestul Partidului Comunist vedea lumina tiparului la Londra, acesta a venit în Principatele Române şi a pus bazele unei bănci şi ale unei companii exportatoare în Galaţi, care s-au extins ulterior în Brăila şi în Bucureşti...

joi, 11 august 2016

Uitare

Treceam azi pe lângă DIICOT. Care de televiziune, reporteri opăriți și bătuți în cap de soare, antene erecte și avide de informație șocantă.... Ziceam că treceam și eu pe acolo, trebuia să ajung unde îmi propusesem, un fel de întâlnire a mea cu mine însămi. În liniștea aia coclită a început să-mi sune telefonul..." love is in the Air"..… Alo, am zis râzând cu gura până la urechi de întâmplare. S-a auzit ceva la televizor?

Purtată de aripile Întâmplării, pluteam pe strada ce uneşte Uniunea Arhitecţilor cu Ateneul Român, în drumul spre servici. "Ce are ea şi nu am eu?" se întreba vocea Deliei de undeva de jos, dintr-o boxă, de la o terasă de cafenea.
"SARCASM", am citit cu coada ochiului, răspunsul dat de Grafitti pe Zidul de pe strada Franklin. Benjamin Franklin.

Mă descotorosesc de lucrurile vechi, ca de propriile-mi bătrâneți

duminică, 7 august 2016

Lecție



Am un trandafir japonez galben. Este superb! În fine, a fost. Treceam zilnic pe lângă florărie, dimineața, când florarul își etala marfa. Într-una din zile am cedat chemării sale și l-am cumpărat. Mai avusesem unul la fel, unul pe care il pierdusem ca urmare a infestării cu dăunători. Nu voi înțelege niciodată de unde au venit păduchii ăia, altfel decât ca este o plantă care își naște proprii paraziți. Oribil! L-am lăsat să moară. În sensul că în afară de câteva dușuri reci nu i-am administrat nici un tratament. Dacă vrei să trăiești, trăiește, dacă nu, nu. Din partea mea ți-am oferit toate condițiile de trai în ghiveci confort unu sporit. Și eu tot la bloc trăiesc și, dacă eu pot fără lux, poți și tu :)
Astă primăvară, răspunzând chemării violetelor, mușcatelor, levănțicăi și trandafirilor japonezi, mi-am amenajat un  colț de rai. ”Colț de rai” nu este o figură de stil și nu este întâmplătoare. Atunci când am văzut că păduchii  trandafirului galben ies din bobocii ce stăteau să înflorească, am cumpărat un insecticid și l-am otrăvit nițel. Nu mai are păduchi, dar este în convalescență, dacă vrea să trăiască, bine, dacă nu, eu m-am vindecat de frumusețea iluzorie vândută de florari.
Imediat după, păduchii au infestat trandafirul roșu. După ce l-am tratat, a fost infestată mușcata orange și, după aceasta, mușcata albă. De sub frunzele lor, din ouă albe și moi ca niste icre, ieșeau niște gândaci-păianjen negrii, foarte foarte dezagreabili.  I-am stârpit fără milă, chiar și cu prețul unor părți de floare și frunze nesimțite. Otrava cea de toate afidele a unui colț de rai...
Poate ca asta suntem și noi, oamenii, niște omizi născute de planeta mamă. Unii fluturi, unii fir de mătase și unii meșteri și doctori europarlamentari, a căror menire este să standardizeze curbura castravetelui, ”îndoiala” bananei și geometria uzufructului viței de vie...