sâmbătă, 4 aprilie 2015

Color



Am început cu capul. Capul meu era fericit să muncească așa cum îi plăcea lui. Am continuat cu trupul. Și trupul meu era fericit să muncească așa cum îi plăcea lui. S-a întâmplat că a treia parte a zilei, seara, să mă găsească cu mintea limpede, cu ceva durere de picioare, cu o cicatrice pe mâna dreaptă și cu inima pe cer. Altfel nu îmi explic  dungile de roz, galben pal și bleu care se revărsau peste Calea Victoriei, făcând-o să nu mai pară atât de împietrită.
Desigur că picioarele mele mă cam conduceau spre un taxi, aveau și ele nevoie de un pic de răsfăț, dar capul meu s-a opus, alinându-le cu gândul că „Ridică-te și umblă” nu este un îndemn pe care să-ți permiți să-l tratezi cu ignore, mai ales azi, când de la Magic FM a fost lansată în eter invitația la evenimentul  cu tema „Ieși din zona de confort și vezi ce se întâmplă în lume”.
Ah, magnoliile astea! Cum își ridică ele ruga spre niciunde. În fiecare an ies din găoacea lor și lasă lumii o nouă ștafetă, pe care unii alergători o primesc și o duc mai departe, câte o petală la fiecare slujbă de Sfântul Maslu, risipită printre rugi, tămâie, lumănări, cântec, zambile, lalele, narcise, primule și grâu. Magnolii și cruci. Unele de piatră.
Humanitas Cișmigiu. Intru. Caut. Nu găsesc. Poate că nu am ieșit de tot din zona de confort, până la urmă nu eram plătită să reașez raftul magazinului de carte și ceai. Și nici motivată s-o fac. Și poate nici măcar nu exita ceea ce căutam. Am întrebat.
-Da, avem. Imediat o aduce colegul meu.
-Aștept, mulțumesc.
A trecut ceva timp până a găsit-o și asta din cauza unei erori de introducere a informației în sistem. Sau poate din cauza că în Întreprinderea pe domeniul căreia mă aflam, cuvântul de ordine era Monopol.
-Doriți să semnați petiția împotriva timbrului literar?
-Desigur.
-Știți despre ce este vorba?
-Întâmplător :)

”Știi ceva, Boris? Uneori mă gândesc așa. Cum mă trezesc într-o dimineață, mă îmbrac, ies pe ușă și merg fără să mă opresc. Și merg efectiv până când picioarele îmi vor ceda și voi cădea. Apoi să stau acolo jos până cand voi putea merge din nou, și tot așa, tot înainte, spuse Django, privind în gol prin fumul de tutun.
-Și tot așa...până când? Îl întrebă Boris.
-Dintre toate întrebările irelevante, ai ales-o pe cea mai irelevantă, dar e bine că ai făcut-o, acum îmi dai ocazia să te întreb eu ceva...De ce nu m-ai întrebat până unde? De ce nu până unde?
Boris a pus ochii în pământ rușinat.
......................................................................................................................................................................
Așa a început totul, printr-o coincidență, și nici unul dintre cei doi nu avea habar de acea coincidență, Timpul trecea la fel ca întotdeauna, încet și singur, astfel că la un moment dat unul dintre ceasurile deșteptătoare a început să zornăie de mama focului, iar cei doi au bufnit simultan în râs.
-E timpul, spuse Django, râzând.
-Da, e timpul, zise și Jazpin...”

Să te simți bine în pielea ta, pe scaunul din față, privind pe deasupra ochelarilor prin parbrizul mașinii, doar așa. Ca să vezi. Să vezi în stânga Palatul Cotroceni, să vezi în dreapta Grădina Botanică, să vezi înainte și înapoi tot niște mașini ale timpului, dar mai mici, și să nu-ți pese, pentru că tocmai ce ți-a venit inima acasă și, odată cu ea, ultima unitate de timp risipită cândva pe nicăieri.

Pentru că se întâmplă totul, ”Spre seară nu se întamplă nimic” :)

” Unele cărți se citesc. Aleph se trăiește.” P.C.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu