Broderie



Doamna Ani  este o croitoreasă fabuloasă! Are atelierul în inima orașului, pe strada Lipscani. E acolo dintotdeauna. Cea mai veche amintire despre locul unde Doamna Ani măsoară, desenează, croiește, coase și brodează, e de o vârstă cu mine. În fine, e ceva mai tânără, cam cu zece ani. Câți aveam eu când am trecut prin zonă cu mama, în drum spre Magazinul București, de unde ne-a cumpărat, cu ocazia Paștelui,  rochițe din catifea și pantofiori din lac. În rate, pentru că noi eram trei, iar leafa tatălui, numai una.
Doamna Ani mi-a lucrat niște piese de rezistență urbană, din mătase brodată, pe bani puțini. Doamna este la fel de țâtoasă ca și mine, dar un pic mai scundă. Într-o bună zi, i-am zis:
-Doamna Ani, eu nu mai vreau să fiu contabilă, nu am vrut niciodata dar contabilitatea m-a cuprins între activul și pasivul ei și nu mai găsesc calea spre ieșire. Aș vrea să fiu croitoreasă. Mă luați ucenică?
Doamna Ani mă privi pe deasupra ochelarilor și îmi zise:
-Vedeți-vă, doamna Ani, de treabă!
Mi-am amintit de cele două femei îmbrăcate în salopetă, din vestiarul de la Policolor, din vremea când eram elevă de liceu și făceam practică.
-Învățați, mamă! Învățați, ca nu cumva să ajungeți aici...
Aici, unde?

Îmi amintesc vag de ziua aceea. Nici măcar nu știu dacă îmi amintesc eu, sau pozele sunt cele ce-mi povestesc despre uitările mele. Să fi fost în vara când am împlinit cinci ani. Sau poate cu o vară înainte, nu știu. Ce știu sigur e că s-a întâmplat într-una din rarele zile libere ale tatei.  Ieșisem să ne petrecem ziua la aer, în parcul 23 august. Era la doar câteva străzi de Theodor Speranția, strada care deși este trecută pe hartă, nu mai există. Există doar în memoria mea și, chiar dacă am crezut-o dată uitării, ea revine la viață oridecateori caut un punct de reper în rătăcirea-mi cotidiană.
Când eram mică și încă nu aveam un bagaj al conștientului, atunci când îmi era frică sau mă simțeam singură, ori dimpotrivă, căutam să mă ascund,  mă refugiam în amintirea unei pajisti cu flori de câmp, iarbă și gâze. Amintirea asta era Dumnezeul meu care mă ocrotea.
Eh, odată ce-am crescut, pajistea cu flori de camp, a devenit strada copilăriei mele, punctul meu de sprijin. Acolo sunt eu întotdeauna când nu mă găsesc în altă parte.
Eva, o femeie tânără și frumoasă ca o artistă, îmi zâmbește din fotografie. Ar fi putut fi mama mea adoptivă. Și-a dorit să fie mama mea, dar nu a fost.
Mama, o femeie cândva tânără și frumoasă ca o artistă, râde și-mi povestește:
-Tot drumul te-ai grâbit, unde voiai să ajungi? Lăsai capul în jos, fixai pământul cu privirea și pășeai înaintea tuturor. Te strigam să ne aștepți și abia mă auzeai. Ne așteptai și, cum ne apropiam, cum pașeai iar înaintea tuturor.
"Unde te grăbești?" sunt întrebată adeseori și acum. Și totuși, mă știu o ființă leneșă. Și atunci, de unde sentimentul că sunt ținută pe loc?
"Am ani o mie, asta-i tot"....:)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie