miercuri, 15 aprilie 2015

Broderie



Doamna Ani  este o croitoreasă fabuloasă! Are atelierul în inima orașului, pe strada Lipscani. E acolo dintotdeauna. Cea mai veche amintire despre locul unde Doamna Ani măsoară, desenează, croiește, coase și brodează, e de o vârstă cu mine. În fine, e ceva mai tânără, cam cu zece ani. Câți aveam eu când am trecut prin zonă cu mama, în drum spre Magazinul București, de unde ne-a cumpărat, cu ocazia Paștelui,  rochițe din catifea și pantofiori din lac. În rate, pentru că noi eram trei, iar leafa tatălui, numai una.
Doamna Ani mi-a lucrat niște piese de rezistență urbană, din mătase brodată, pe bani puțini. Doamna este la fel de țâtoasă ca și mine, dar un pic mai scundă. Într-o bună zi, i-am zis:
-Doamna Ani, eu nu mai vreau să fiu contabilă, nu am vrut niciodata dar contabilitatea m-a cuprins între activul și pasivul ei și nu mai găsesc calea spre ieșire. Aș vrea să fiu croitoreasă. Mă luați ucenică?
Doamna Ani mă privi pe deasupra ochelarilor și îmi zise:
-Vedeți-vă, doamna Ani, de treabă!
Mi-am amintit de cele două femei îmbrăcate în salopetă, din vestiarul de la Policolor, din vremea când eram elevă de liceu și făceam practică.
-Învățați, mamă! Învățați, ca nu cumva să ajungeți aici...
Aici, unde?

Îmi amintesc vag de ziua aceea. Nici măcar nu știu dacă îmi amintesc eu, sau pozele sunt cele ce-mi povestesc despre uitările mele. Să fi fost în vara când am împlinit cinci ani. Sau poate cu o vară înainte, nu știu. Ce știu sigur e că s-a întâmplat într-una din rarele zile libere ale tatei.  Ieșisem să ne petrecem ziua la aer, în parcul 23 august. Era la doar câteva străzi de Theodor Speranția, strada care deși este trecută pe hartă, nu mai există. Există doar în memoria mea și, chiar dacă am crezut-o dată uitării, ea revine la viață oridecateori caut un punct de reper în rătăcirea-mi cotidiană.
Când eram mică și încă nu aveam un bagaj al conștientului, atunci când îmi era frică sau mă simțeam singură, ori dimpotrivă, căutam să mă ascund,  mă refugiam în amintirea unei pajisti cu flori de câmp, iarbă și gâze. Amintirea asta era Dumnezeul meu care mă ocrotea.
Eh, odată ce-am crescut, pajistea cu flori de camp, a devenit strada copilăriei mele, punctul meu de sprijin. Acolo sunt eu întotdeauna când nu mă găsesc în altă parte.
Eva, o femeie tânără și frumoasă ca o artistă, îmi zâmbește din fotografie. Ar fi putut fi mama mea adoptivă. Și-a dorit să fie mama mea, dar nu a fost.
Mama, o femeie cândva tânără și frumoasă ca o artistă, râde și-mi povestește:
-Tot drumul te-ai grâbit, unde voiai să ajungi? Lăsai capul în jos, fixai pământul cu privirea și pășeai înaintea tuturor. Te strigam să ne aștepți și abia mă auzeai. Ne așteptai și, cum ne apropiam, cum pașeai iar înaintea tuturor.
"Unde te grăbești?" sunt întrebată adeseori și acum. Și totuși, mă știu o ființă leneșă. Și atunci, de unde sentimentul că sunt ținută pe loc?
"Am ani o mie, asta-i tot"....:)

duminică, 12 aprilie 2015

Te văd :)

S-au schimbat la față plopii. Nu mai sunt maro, sunt verzi. Noul lor look se reflecta în oglinda cerului în două zone de crepuscul: una galben pai, de zi, una albastru cenușiu, de noapte. Judecând după zarva păsărească, cu adevărat a înviat. Sau măcar s-a sculat din somn. I-am pregătit o cafea neagră, luminată cu un strop de lapte, poate-l ademenesc să stea cu noi la masă :)

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Color



Am început cu capul. Capul meu era fericit să muncească așa cum îi plăcea lui. Am continuat cu trupul. Și trupul meu era fericit să muncească așa cum îi plăcea lui. S-a întâmplat că a treia parte a zilei, seara, să mă găsească cu mintea limpede, cu ceva durere de picioare, cu o cicatrice pe mâna dreaptă și cu inima pe cer. Altfel nu îmi explic  dungile de roz, galben pal și bleu care se revărsau peste Calea Victoriei, făcând-o să nu mai pară atât de împietrită.
Desigur că picioarele mele mă cam conduceau spre un taxi, aveau și ele nevoie de un pic de răsfăț, dar capul meu s-a opus, alinându-le cu gândul că „Ridică-te și umblă” nu este un îndemn pe care să-ți permiți să-l tratezi cu ignore, mai ales azi, când de la Magic FM a fost lansată în eter invitația la evenimentul  cu tema „Ieși din zona de confort și vezi ce se întâmplă în lume”.
Ah, magnoliile astea! Cum își ridică ele ruga spre niciunde. În fiecare an ies din găoacea lor și lasă lumii o nouă ștafetă, pe care unii alergători o primesc și o duc mai departe, câte o petală la fiecare slujbă de Sfântul Maslu, risipită printre rugi, tămâie, lumănări, cântec, zambile, lalele, narcise, primule și grâu. Magnolii și cruci. Unele de piatră.
Humanitas Cișmigiu. Intru. Caut. Nu găsesc. Poate că nu am ieșit de tot din zona de confort, până la urmă nu eram plătită să reașez raftul magazinului de carte și ceai. Și nici motivată s-o fac. Și poate nici măcar nu exita ceea ce căutam. Am întrebat.
-Da, avem. Imediat o aduce colegul meu.
-Aștept, mulțumesc.
A trecut ceva timp până a găsit-o și asta din cauza unei erori de introducere a informației în sistem. Sau poate din cauza că în Întreprinderea pe domeniul căreia mă aflam, cuvântul de ordine era Monopol.
-Doriți să semnați petiția împotriva timbrului literar?
-Desigur.
-Știți despre ce este vorba?
-Întâmplător :)

”Știi ceva, Boris? Uneori mă gândesc așa. Cum mă trezesc într-o dimineață, mă îmbrac, ies pe ușă și merg fără să mă opresc. Și merg efectiv până când picioarele îmi vor ceda și voi cădea. Apoi să stau acolo jos până cand voi putea merge din nou, și tot așa, tot înainte, spuse Django, privind în gol prin fumul de tutun.
-Și tot așa...până când? Îl întrebă Boris.
-Dintre toate întrebările irelevante, ai ales-o pe cea mai irelevantă, dar e bine că ai făcut-o, acum îmi dai ocazia să te întreb eu ceva...De ce nu m-ai întrebat până unde? De ce nu până unde?
Boris a pus ochii în pământ rușinat.
......................................................................................................................................................................
Așa a început totul, printr-o coincidență, și nici unul dintre cei doi nu avea habar de acea coincidență, Timpul trecea la fel ca întotdeauna, încet și singur, astfel că la un moment dat unul dintre ceasurile deșteptătoare a început să zornăie de mama focului, iar cei doi au bufnit simultan în râs.
-E timpul, spuse Django, râzând.
-Da, e timpul, zise și Jazpin...”

Să te simți bine în pielea ta, pe scaunul din față, privind pe deasupra ochelarilor prin parbrizul mașinii, doar așa. Ca să vezi. Să vezi în stânga Palatul Cotroceni, să vezi în dreapta Grădina Botanică, să vezi înainte și înapoi tot niște mașini ale timpului, dar mai mici, și să nu-ți pese, pentru că tocmai ce ți-a venit inima acasă și, odată cu ea, ultima unitate de timp risipită cândva pe nicăieri.

Pentru că se întâmplă totul, ”Spre seară nu se întamplă nimic” :)

” Unele cărți se citesc. Aleph se trăiește.” P.C.



miercuri, 1 aprilie 2015

Parțial color

De ce s-ar numi "Povernei" stația de mașină din inima Orașului, chiar din fața Sectiei 1 de Poliție a Capitalei? "De ce nu!?", îmi zâmbi movul reclamei de ciocolată. Doar "E câte" una "pentru fiecare" se băgă și roșul în seamă. Pe colțul casei bej și la semafor. De vis a vis, mândru dar liber de orice prejudecată, își etala cavalerismul rozul pal al așternutului scos la aer încă din timpul când grafitul pietrei cubice și-a ales roata mașinii de epocă, să-l ruleze :)