Bolta palatină


M-a întrebat aseară Mihai ce decizie aș lua eu dacă aș fi în locul lui, în jocul pe care îl joacă. El, ca  luptător al Ordinii, pe de-o parte și de pe partea cealaltă, niște mutanți care își negociau condițiile de existență. N-am așteptat să termine expunerea și i-am zis:
-Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești....elimină-i!
Și imediat mi-am argumentat decizia, printr-o suprapunere a jocului virtual pe jocul real, de la noi de la bloc, unde niște mutanți rezultați ai experimentului numit  ”comunism”, mi-au facut zilele fripte. Niște mutanți a căror contribuție la comunitate este în cel mai fericit caz zero, dar care de regula este minus, unicul lor plus fiind zgomotul, violența verbală, scandalul, amenințarea și gunoiul.
Mihai a râs și mi-a pus:
-Stai, că nu m-ai lăsat să termin povestea. Tot ce am eu de făcut, in acest moment al jocului, este să raportez sau nu superiorului , despre existența cuibului de mutanți, pe care l-am descopertit în timpul raidului.
-Ah, nu ești tu superiorul? Nașpa, fiule! Ieși din jocul acesta și intră în unul nou, unde superiorul ești tu. Că de aceea Henric al VIII-lea a fost Henric al VIII-lea și a eliminat pe cine a vrut mușchiul lui, fara să-l tragă nimeni la răspundere, nici măcar istoria. Și de aceea, fiică-sa the one of England...
-OK, a râs Mihai, m-ai ajutat destul.
M-a concediat din rolul de consilier de taină in ale jocului și m-a rugat să-i pregătesc niște sanvișuri, la care probabil că mă pricep mai bine :)

În dimineața aceasta, mergând spre locul de muncă, mă gândeam că și eu tot o mutantă sunt. M-am născut la maternitatea Caritas, am copilărit pe strada Theodor Speranția, pe Calea Griviței, Râul Doamnei, Drumul Taberei și in mod absolut întamplător azi am ajuns pe cea mai vie Stradă din București. Între Bulevardul Magheru și Calea Victoriei. Nimeni nu era pe strada George Enescu. Asta o făcea să fie vie. Niște constructori care lucrau la o casă iubitoare de lumină naturală, judecând după ferestrele dese,  cu unghi drept și arc de cerc, și eu. În stânga Biserica Alba și magazinul Braiconf. În dreapta, Gentlemen's Barber  și  Terminus Bar, geamănul  lui Primus Pub.
Din Calea Victoriei am cotit dreapta, spre Piata Amzei, la vechea patiserie, de unde mi-am cumparat, cu carne, cu spanac si cu praz, cata placinta am putut eu sa duc. Pe mine cand ma incearca moartea, eu mananc. Abia asta este povestea Pomenii: despre ce iti dai tu tie, mortii tale. Si a rapsodiei...
Ca sa nu uit de unde am plecat, azi dimineata mi-am notat in carnetel graffiti-ul de pe gardul santierului de la metrou : "cand visele devin realitate, nu te vreau departe"

Comentarii

  1. Frumos mesajul de pe gard. Eu deobicei pegarduri vad pula, dar când m-am uitat peste gard, nu erau decat curti, caini, balarii...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica