Spatiu si timp



Era ora cinci, in dimineata zilei de ajun al craciunului, 2001, anul cand gandul si simtul de Dumnezeu m-au condus catre biserica ortodoxa romana, in datinile careia fusesem botezata, ma casatorisem si imi botezasem copii, dar care nu insemna nimic pentru mine. Le indeplinisem pentru ca “asa trebuia”, pentru ca asa ma invatasera parintii mei. In care am crezut si pe care i-am iubit, dincolo de suferintele pe care ei mi le adusesera, dar pentru care i-am iertat pentru ca nu au stiut.
Era ora cinci a diminetii de ajun al craciunului, urcasem in tramvaiul 41 si treceam printre doua biserici cand gandul meu s-a indreptat spre Dumnezeu si a luat chipul unei rugaciuni “Ajuta-ma sa rezolv cu casa”. In stanga, deasupra copacilor din parcul moghioros, crucea lumina de beculete a bisericutei din lemn “Schimbarea la fata”.  In dreapta, bisericuta din lemn “Sf. Vineri”. M-am rugat in stanga.  Asa l-am simtit eu pe Dumnezeu, in stanga mea.
Aveam déjà familia la care nu visasem adolescenta fiind si pe care nu mi-o dorisem in mod explicit, dar pe care am primit-o cu trup si suflet si careia la fel m-am dedicat. Patru oameni in doua camera, la etajul 10 al unui bloc din drumul taberei. Casa unde, inainte ca primul meu fiu sa vina pe lume, si la care inca nici nu visam, avusesem un vis.
Se facea ca fereastra camerei s-a deschis (era totul foarte real) si a lasat sa intre o mana de femeie si, odata cu ea, o traire dumnezeiasca. “Doamne, tu esti?” am intrebat si visul s-a destramat. Probabil ca Dumnezeu nu a mai dorit sa reediteze pilda lui Toma Necredinciosul. Geamana fiind  :)
Cele doua camere devenisera neincapatoare pentru familia mea si nici nu traiam sentimentul de acasa in spatiul acela. Dar asta nu m-a impedicat ca, intre visul despre care am povestit si rugaciunea mea din ziua de ajun, sa framant si sa coc un pandispan. Nu a contat ca “reteta” fusese una catolica, important pentru mine a fost ca era “reteta” de Cristos. Am copt un padispan rotund, am gustat din el, noi, pasarile cerului si restul a ajuns la pamant. Nu stiam inca, pe atunci, ca si cainii mananca din firimiturile cazute de la masa stapanilor lor. Dar stiam ca asta este ceea ce trebuie sa fac. Am stiut din inauntrul meu, nu mi-a zis nimeni.
In casa unde nu ma simteam acasa, nu ardea candela. Nu ardea pentru ca nu o aprinsesem  si nu o aprinsesem, pentru ca nu aveam una. Mi-a daruit, insa, o candela vecina mea Geta. Tot nu a vrut sa arda! Eu ma incapatanam sa o aprind, flacara se incapatana sa se stinga, iar paharul a rezolvat disputa dintre apa si foc, spargandu-se :)
Tot datorita Getei, imediat dupa incidentul cu candela, a intrat in casa unde nu ma simteam acasa, parintele Constantin, parohul de la “Schimbarea la fata” si fratele parintelui Emilian, cel ce mai tarziu cu 3 ani avea sa-mi devina duhovnic.
La un an de la rugaciunea mea din tramvaiul 41, eu si famila mea ne-am mutat in casa noua.  Am refuzat sa pun capul pe perna in prima mea noapte din casa noua, pana cand nu ii trecea pragul un parinte. Numele lui a fost Vasile, nu stiu de la ce biserica dar stiu ca mi-a fost recomandat de mesterul Radu cel ce imi “sfintise” casa in vopsea lavabila, alte materiale de constructii si manopera. Pentru care, desigur ca l-am platit cu  atat cat a cerut.
Parintele Vasile nu a cerut plata, nu a primit nici macar un pachet de cafea, mi-a spus doar ca “pastrati-l, va va trebui”. A fost ca si cum parintele a depus armele si m-a lasat pe mine sa-mi marchez teritoriul. :)
Si da, asa este! “Omul sfinteste locul”.

 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica