joi, 8 mai 2014

Spațiu și timp



Era ora cinci, în dimineața zilei de ajun al Crăciunului 2001, anul când gândul și simțul de Dumnezeu m-au condus către biserica ortodoxă română, în datinile căreia fusesem botezată, mă căsătorisem și îmi botezasem copii, dar care îmi rămăsese doar o entitate abstractă și străină. Le îndeplinisem pe toate acestea pentru că “așa trebuia”, pentru că așa mă învățaseră parinții mei. Părinți în care am crezut și pe care i-am iubit, dincolo de suferințele pe care ei mi le aduseseră, dar pentru care i-am iertat pentru că nu au știut.
Era ora cinci a diminețîi de ajun al crăciunului, urcasem în tramvaiul 41 și treceam printre două biserici când gândul meu s-a îndreptat spre Dumnezeu și a luat chipul unei rugăciuni “Ajută-mă să rezolv cu casa”. În stânga, deasupra copacilor din parcul Moghioroș, crucea lumină de beculețe a bisericuței din lemn “Schimbarea la față”.  În dreapta, bisericuța din lemn “Sf. Vineri”. M-am rugat în stânga.  Așa l-am simțit eu pe Dumnezeu, în stânga mea.
Aveam déjà familia la care nu visasem adolescență fiind și pe care nu mi-o dorisem în mod explicit, dar pe care am primit-o cu trup și suflet și căreia la fel m-am dedicat. Patru oameni în două camere, la etajul 10 al unui bloc din Drumul Taberei. Casa unde, înainte că primul meu fiu să vină pe lume, și la care încă nici nu visam, avusesem un vis.  Se făcea că fereastra camerei s-a deschis (era totul foarte real) și a lăsat să între o mâna de femeie și, odată cu ea, o trăire dumnezeiască. “Doamne, tu ești?” am întrebat și visul s-a destrămat. Probabil că Dumnezeu nu a mai dorit să reediteze pilda lui Toma Necredinciosul. Geamănă fiind  :)
Cele două camere deveniseră neîncăpătoare pentru familia mea și nici nu trăiam sentimentul de acasă în spațiul acela. Dar asta nu m-a împedicat că, între visul despre care am povestit și rugăciunea mea din ziua de ajun, să framant și să coc un pandișpan. Nu a contat că “rețeta” fusese una catolică, important pentru mine a fost că era “rețetă” de Cristos. Am copt un padispan rotund, am gustat din el, noi, păsările cerului și restul a ajuns la pământ. Nu știam încă, pe atunci, că și câinii mănâncă din firimiturile căzute de la masa stăpânilor lor. Dar știam că asta este ceea ce trebuie să fac. Am știut din înăuntrul meu, nu mi-a zis nimeni.
În casa unde nu mă simțeam acasă, nu ardea candela. Nu ardea pentru că nu o aprinsesem  și nu o aprinsesem, pentru că nu aveam una. Mi-a dăruit, însă, o candelă vecină mea Geta. Tot nu a vrut să ardă! Eu mă încăpățânam să o aprind, flacăra se încăpățâna să se stingă, iar paharul a rezolvat disputa dintre apă și foc, spărgându-se :)
Tot datorită Getei, imediat după incidentul cu candela, a intrat în casa unde nu mă simțeam acasă, părintele Constantin, parohul de la “Schimbarea la față” și fratele părintelui Emilian, cel ce mai târziu cu 3 ani avea să-mi devină duhovnic.
La un an de la rugăciunea mea din tramvaiul 41, eu și famila mea ne-am mutat în casă nouă.  Am refuzat să pun capul pe pernă în prima mea noapte din casă nouă, până când nu îi trecea pragul un părinte. Numele lui a fost Vasile, nu știu de la ce biserica dar știu că mi-a fost recomandat de meșterul Radu cel ce îmi “sfințise” casa în vopsea lavabilă, alte materiale de construcții și manoperă. Pentru care, desigur că l-am plătit cu  atât cât a cerut.
Părintele Vasile nu a cerut plata, nu a primit nici măcar un pachet de cafea, mi-a spus doar “păstrați-l, vă va trebui”. A fost ca și cum părintele a depus armele și m-a lăsat pe mine să-mi marchez teritoriul. :)
Și da, așa este! “Omul sfințește locul”.

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu