câini, pisici si Mauriţio

Nu mai fusesem la şedinţa cu părinţii din seara când l-am întâlnit pe Sam, un personaj la fel de fictiv ca sentimentul de copleşitoare inutilitate pe care l-a simţit Frodo în finalul poveştii.
Îmi plac poveştile. Ultima poveste pe care am scris-o, ca o concluzie din finalul scenei de viaţă pe care am trăit-o, a fost una a vorbei, unde relatam (cu fidelitatea farmacistului faţă de reţeta de valeriană administrată ca poţiune, poporului de tineri şi neliniştiţi) începutul, miezul şi finalul fenomenului şi procesualităţii  familiei lexicale  a cuvântului „electiv”.
Citat:
„Eu nu ştiu ce a vrut să spuna aseară Petre, cum că "nouă ne place să facem circ, nu treabă" şi că "nu aşa, azi suntem, mâine, nu". Probabil că sunt paranoică, dar hei, am toate motivele din lume să fiu . Sau probabil că a preluat de la şefa de cancelarie impresia acesteia proprie şi personală, pe care, de altfel, mi-a servit-o duminică seară, după şedinţă, în drum spre casă, ca unui ţap ispăşitor care se respectă. Ce ţeapă!
Ce mă distrează este că la început au fost 12- 9 în comitet si 3 în comisia de cenzori. Eu am fost autsaidăr. Adică un fel de arbitru.  Din cei 12, 4 au fost de la scara lor. Cei mai mulţi de la o scara. Ceilalţi 8 au reprezentat celelalte scări.
Apoi, cei 12 au devenit cei 10, cei 7+3. Din cei 10, 5 au fost de la scara lor, ceilalţi 4 au reprezentat celelalte scări. Eu tot de pe margine am jucat .
Acum, cei 10 au devenit cei 8, cei 7+1. De la scara 4 mai sunt 2. Şi cică facem circ.
Cred ca tot ce mai am de făcut, în viaţa asta, e să-mi depun o scrisoare de intenţie la Palatul Cotroceni, să mă angajeze preşedintele pe post de consilier pe probleme de inginerie socială.
O zi cu fainoşag să aveţi.. :)”
Eram gripată la întâlnirea cu Sam, orice ar fi însemnand cuvântul acesta „gripat”. Rece, întunecat şi ploios ca o seara de februarie, dintr-o iarnă deja topită.
-Grow up, Sam! Să fiu parinte nu înseamnă să-mi cresc bărbatul, ci fiul. Ai comis aceeaşi greşeală pe care a comis-o Soare, în iarna când ne-am facut una cu omătul.
  
Acum, la o lună după anul ce a trecut de la penultima şedinţă cu părinţii, eram toată roşie, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, când am intrat în sala nr. 7 de la etajul întâi din Şcoala Veche. Roşie ca vulcanul ce năvăleşte din inima pământului, în anotimp de tinereţe, şi face pomii să înmugurească, păsările şi mamiferele să se împerecheze şi să procreeze întru schimbarea la faţă a Planetei Mamă.
M-au chemat, am fost. Mi-au cerut, le-am dat. M-au întrebat, le-am raspuns. Clar, concis, fără echivoc, la subiect şi la obiect, în patru puncte ce s-au dovedit mai eficiente decăt cele opt ale Proclamaţiei de la Timişoara, câtă vreme jumătatea aceasta a schimbat lumea. Lumea mea.

M-am ridicat, am părăsit încăperea, am ieşit şi mi-am văzut de drum. La ieşire eram roşie numai la suprafaţă. Pe dinăuntru eram roz şi fresh, ca şcolăriţa aia chiulangioaică  si  Crazy, de Aerosmith :)

FUCK OFF, cretinilor!

Şoferul de taxi mă aştepta pe mine. Maşina mă aştepta. Radioul din maşină mă aştepta. Muzica şi versurile pentru mine erau difuzate. Toate acestea m-au condus acolo unde acasă nu este un loc, ci sentimentul căruia i-am zâmbit cu gura până la urechi, în ciuda undelor de bruiaj ale monologului despre câini, pisici si Mauriţio.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica