luni, 17 februarie 2014

Lumină

Copilul era nemulţumit. Își anunţa nemulțumirea prin mârâieli ce în altă situație, într-o altă scenă cu alți actori, m-ar fi iritat. Acum, însa, am căutat să-l mângâi cu privirea. Așa, duios, ca doi copii abuzați de propria lor soartă. Aveam ochelarii de soare cu mine, ca să-mi apăr privirea de săgețile solare, dar am ales să închid ochii. Odată ce am i-am închis, auzul meu a preluat ceea ce ochii oricum nu ar fi cuprins. La urma urmei, irisul nu este floarea soarelui.
"Oreo! Apă! Oreo! Apă!" vocea băiatului nu lăsa loc de discuție.
"Hmmm, mi-am zis, un mic chirurg. Pensă, foarfecă, pensă, foarfecă!"
"Oreo! Apa! De ce e soare? Soarele nu e bun, nu-mi place soarele. Soarele e urât".
"Soarele nu e urât, copile, i-am zis, poate că soarele urăşte. De ce urăşte soarele, ai putea să spui?"
-Nu, mamaie, soarele e bun și frumos.
"Oreo! Apa! De ce este cerul peste tot?
-Pentru ca aşa trebuie, mamaie. N-ai văzut că oriunde mergem, la munte, la mare, e cer?
"Ajuta-mă sa desenez un autobuz! Nu pot!"
Am vrut să i-l desenez eu, în timp ce aveam să-i povestesc despre cerul din prima zi si cerul din prima noapte, dar m-am oprit, pentru că indiferent cât de mult îl iubesc, eu nu sunt Marc Levy. Mi-ar fi plăcut sa fiu, dar nu sunt. Şi oricum, ar fi fost un autobuz de abur. Copilul de tatăl avea nevoie. Pe el îl cerea. Il voia ca pe un Cer...
Ajunsă la Galeriile Orizont, mi-am redus auzul la volum minim și am privit cerul în ochi. He, de ce eşti peste tot? :)
Pentru ca tu eşti cerul. Mai stii? ... tu eşti cerul.
Oriunde eşti, sunt.
Și uite aşa, din General Magheru până în General Manu, mi-am schimbat ochii în stele. Deci, ce-ai dorit, acel apus? Nu spun! Dacă spun, nu mi se va mai împlini...Nu spun, nu scriu, nu desenez, nu cânt, nu dansez. Trăiesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu