vineri, 7 februarie 2014

7

În anul când s-a lansat, am văzut Apocalypto de doua ori numai la cinematograf. A doua oara l-am revăzut în compania prietenilor noştri, care s-au arătat oripilaţi de inumanul cu care se manifestau nişte creaturi cu chip de om. Nu pot să spun că am savurat scena sacrificiului, dar am trăit-o. Aşa cum am trăit şi scena de vânătore şi scenele de cuplu, mama şi tata, bătrânii satului. Sacrificiul. Naşterea şi maternitatea. Dar, în acelaşi timp, fuga, lupta, grija, triumful, regăsirea.
Noroc ca scena de final al filmului a fost una de happyend şi  început. În viaţă nu este aşa, în viaţa, în cazurile cele mai fericite, este vorba de cel mult o continuitate mai mult sau mai putin plăcută. Prietenii mei, oameni de aceeşi vârstă, situaţie socială şi civilă, nu au înţeles nimic din film. Nu, lor nu le place adevărul şi nici realitatea. Ei şi-au construit o lume a lor. A lor, dar şi a minciunii. Aici îi înţeleg. Cui naiba îi place realitatea în care am ajuns să trăim. Mai bine ne ajungem noi într-una paralelă, pe care visăm s-o trăim. Una unde nu mi-e teamă să spun "ia-mi inima!". Poţi face ce vrei cu ea: s-o pui pe jar, să muşti din ea, s-o bei, să-ţi potoleşti foamea şi setea. Nu-ţi fie teamă, este numai un muşchi. E drept că unul înzestrat cu proprietăţi elastice, nu plastice.
Ca să ajungi însă la ea, va trebui să-mi deschizi sufletul. Mi l-am închis ca pe o armură şi scut. Şi de atunci comunic în cuvinte cheie :)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu