Hârtie



Mi-am lustruit aseară lentilele ochelarilor de aproapre, dar nu mai ştiu cu ce. Parcă era hârtie. Ştiu sigur că mătasea o folosesc numai pentru lentilele ochelarilor de soare. Şi asta nu pentru că aşa vreau eu, ci pentru că aşa m-a rugat ea să fac, venindu-i astfel în ajutor la împlinirea ultimei dorinţe, în amintirea frunzei de dud hranită cu rază de soare ce-a fost cândva.
Pielea de căprioară îmi place să fie acolo unde îi este locul, pe ea,  în pădure. Dacă nu vrea să simtă forţa animalului de pradă motivat s-o folosească pentru a-şi lustrui luneta de la Meganul ce aşteaptă cuminte în parcare. Meganul  verde abis. Şi asta numai pentru că nu am gasit nici un cal maro pe care să-l pot încăleca, cu ai mei de suflet, la semnalul  “Pe cai, voinicii mei!”.
Mi-am lustruit aseară lentilele ochelarilor de aproapre, dar nu mai ştiu cu ce. Parcă era hârtie. Igienică, altfel nu-mi explic minunea pe care am trait-o odata ce mi i-am pe nas. Desigur că “Învingătorul este intotdeauna singur”, de PC. Păi ce să caute Învingătorul printre cei mulţi şi luzări? Luzări, nu proşti, fiindcă luzării au înţeles în al doisprezecelea ceas că totul, dar totul se plăteşte. Proştii nu. Proştii aşteaptă să li se dea, eventual mură în gură, deoarece un manual de utilizare le-ar fi absolut inutil.
Uite de asta sunt buni luzării, că plătesc. Şi apoi, nu vrem să repetăm istoria de aceea am învăţat din greşelile înaintaşilor noştri, că a mai fost odata o civilizaţie unde toţi erau Învingători. S-a numit Atlantida.
Ooops, care istorie?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica