Arcuş

Când eram eu mică, mama avea un motan tărcat, ca un tigrişor, căruia îi spunea Ţiţimoc. Câteodata, rar dar se întâmpla, Ţiţimoc se căca aiurea, prin casă, nu în lădiţa lui cu nisip. Mama îl apuca de ceafă şi îl împungea cu botul în rezultatul final al alchimiei digestive motăneşti, ca să-l educe în spiritul unor norme de conduită civilizată, pentru binele traiului în comun al omului cu motanul. Chestii domestice. Cam atât.
Cât despre izvorul de inspiraţie al mamei de unde i-a atras motanului numele “Ţiţimoc” la pachet cu metoda coercitivă pomenită, asta numai ea ştie. Sau poate nu, habar n-am.
Cert e că aşa îmi vine şi mie, câteodată să-i iau pe iluminişti şi să-i dau cu nasul în rezultatul final al alchimiei lor iluministe, văzând cum un procent de mai bine de 50% din cetăţeni s-au încăpăţânat să nu treacă bac-ul. Şi nu mă refer la copii, care sunt numai nişte victime ale părinţilor. Unii dintre ei, chiar autorităţi.

Aseară, pe cand devoram nişte bucăţi de foste animale (prăjite, cu mujdei de usturoi şi salata de varză roşie), Mihai îmi povestea despre al treilea jurămant al Anghelei Mercăl ca cancelar şi despre numirea pe postul de ministru al apărării, a unei femei, mamă a şase copii, de profesie medic ginecolog. Mihai era siderat de decăderea Germaniei. I-am zis că foarte bine. Pe barbaţii germani i-am văzut pe scena teatrului de razboi, acum e rândul femeilor germane să…
…mi s-a făcut subit frică.

În altă ordine de idei, nasul lui Paganini e un nas mai cu personalitate decât cel al lui Mozart. Başca, mai seamănă şi cu Hugh Jackman :)



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie