joi, 24 octombrie 2013

21



Cinci si jumatate. Invariabil, cu precizia unui desteptator, deschid ochii. Pana pe la sase, ora de cafea, ma readaptez geometriei,  fizicii si fiziologiei.  La sase  constat ca nu mai am hartie pentru filtrul de cafea, asa ca pun ibricul cu apa pe foc, imi aprind o tigara si ma refugiez in baie,  templul unde in fiecare zi si noapte, indeplinesc unul si acelasi ritual dedicat zeului  Viu si zeitei Viata.
Odata ce mi-am recapatat prospetimea respiratiei, ma intorc in bucatarie, templul unde indeplinesc zilnic ritualuri de potolire pentru demonii Foame si Sete. Constat ca nu am din ce sa-i pregatesc pachet fiica-mii, astfel incat deschid cutia Pandorei si ii cant waga waga zeului Bani,  laudat fie-i numele, inmiindu-se ca ciupercile dupa ploaie!
Rasfoiesc niscaiva pagini virtuale, buna dimineata , inchid laptopul, ma imbrac si ies din casa. Pornesc spre capatul de linie, aflat la o statie distanta de blocul unde locuiesc, in speranta ca pot astfel evita sa mai impart acelasi spatiu cu vietati total dezumanizate, aflate  intr-o continua cautare a ceva ce pare a fi pierdut pentru totdeauna. Mai ieri dialogam mental cu o astfel de fiinta, in 268. L-am intrebat cine este si de ce a ajuns in halul acela fara de hal. “In nemernicia mea de caine turbat…”Bastos, prietene, canta la alta masa! Probabil ca doamna de pe scaunul din dreapta mea se intreba ce anume gasesc de ras la acea imagine a nedumnezeirii. Asta in timp ce imi priveam chipul in oglinda geamului ce ne despartea si imi admiram parul rosu, vopsit natural, cu henna, nuanta burgundy.
Cobor la Kogalniceanu, traversez si ma indrept spre Buzesti, pe strazi umblate si acum ca si atunci cand, fetita fiind, visam la visul meu de acasa. E frumoasa casa parohiala! Precis ca dincolo de perdeaua in nuanta de caisa, la lumina blanda a lampii asezate intre fotolii, Dumnezeu se amuza copios citind ce am scris eu despre el, in penultima mea postare. La doar doi pasi, Dumnezeu a iesit din casa parohiala si a luat chipul gradinii din curtea bisericii si pe cel al usii inchise, din fata careia tanara ce dorea sa-i treaca pragul s-a intors usor dezamagita.
La naiba! Sunt aici, chiar nu ma vezi?! striga Dumnezeu din fiecare miez de rosu, de  galben, de verde , de alb, de piatra de pamant de pom de toamna. Pret de un oftat si Dumnezeu s-a intrupat in spatele perdelutei de la bucataria unde femeia iubita de barbatul ei, isi bea cafeaua, rontaia un biscuit si apoi, incet, fara urma de graba si nebantuita de duhul Saraciei, isi imbraca straiul sfintei Bucurie si isi promise ca da, asa este, orice zid isi are vulnerabilitatea in grafitti si orice usa inchisa isi are cheia in Cuvant.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu