Viță de vie


Îmi place cerul acestei dimineți, e cel mai frumos spectacol de lumină, umbră și nuanță, e gratis și e unic. Când eram mai tânără, sufeream vazând cerul acoperit de nori. Poate pentru că vedeam norii ca pe o barieră în căutarea stelei mele norocoase, călăuzitoare, o stea pe care nu am încetat niciodata, până acum, s-o caut. Poate pentru că imi lipsea.
E drept că am aproape astre, dar ele nu sunt ale mele, ele își aparțin :).
Acum nu mai suport să văd stele, pentru că, odata cu toată culoarea, stelele s-au coborât pe pământ. Mi-e lehamite de atâtea stele! Nici steaua mea nu mi-o mai caut. Probabil că zace dată uitării într-un colț de lume. Sau probabil că se află în căutarea mea, nu știu. Sau probabil ca suntem într-atât de incompatibile, încât unica soluție este să păstrăm distanța regulamentară, una care să ne pună la adapost de vreo coliziune ce ar avea un impact catastrofal asupra întregului univers.
Deh, mie nu mi-a placut niciodată să strălucesc. Ea, probabil, nu prea face casă bună cu simplitatea. Și totuși îmi lipsește. Altfel nu pot să-mi explic regretul, unicul regret care mă chinuie. Nu întotdeauna, rar. Atat de rar încăt atunci când mă chinuie, o face pentru toate dățile cănd m-a lăsat în pace.
Mda, deci nu speranța moare ultima, ci regretul. Precis că regretul acesta al meu va dăinui morții mele. Pe când eu voi fi cenușă, el se va ridica luând formă de ac, papiotă, ață, fir, suveică, degetar, pedală și tighel de veston al soldatului propriilor convingeri.

Am văzut, întâmplător, un episod din serialul difuzat de tvr 2, Coreea: spirit si culoare (100 Icons Of Korean Culture). Sper ca la asta s-a referit Nostradamus atunci când a spus ca “rasa galbeană va dăinui” :).


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica