Manifestare

Avea părul lung, șaten,  împletit într-o coadă ce îi ieșea de sub cascheta de polițist, talia subțire,  încinsă de o curea lată, din piele, ca într-o horă unde și cămașa si pantalonul băteau pasul pe loc și fluierau într-un chiuit  doar de ei auzit și transmițând un mesaj codificat ce-și avea cheia în cuvântul “cratiță”. “Eh, am gândit zâmbind, poate ca tocmai un astfel de clișeu a determinat-o să aleagă să se maimuțărească în intersecție”.
Blocase traficul în complicitate cu un coleg de-al ei aflat la câțiva metri distanță de ea.
Și câtă vreme efectul prezenței lor era o scenă a absurdului, cauza nici nu mai conta. Cert este că din pierderea aceea de timp am ieșit mai bogată cu o învățătură de minte.
Niciodata un agent de circulație nu se va bucura în confruntarea cu un șofer, de aceeași recunoaștere a autorității sale, ca cea a unui semafor. Poate pentru că semaforul este pur și simplu incoruptibil. Și nici nu este supus, la fel ca toți oamenii, factorilor de risc ce țin de eroarea umană. Și nici de cei ce țin de impresia artistică.
La urma urmei și eu am greșit atunci cand m-am urcat în autobuzul în care mă găseam, uitând faptul ca numărul respectiv nu avea să mă ducă în Cismigiu, ci își avea capătul de linie la Operă. Dar greșeala mea m-a afectat în mare măsură pe mine, pentru ceilalți aceasta având, eventual, efectul deranjant al unei prezențe dezagreabile, de oamă obișnuită :).
Altădată m-aș fi enervat, m-aș fi supărat pe mine pentru o astfel de eroare, m-aș fi enervat și supărat pe toți ceilalți care, fiecare cu mașina lui, cu programul lui, planurile lui, vocea lui-a ei-au contribuit la punerea în scena Inimii Orașului, a unui balci al deșerăciunilor.
De data aceasta, însă, i-am ignorat. M-am transformat într-un terminator care a hotărât că
specia căreia credea, până în clipa aceea și în locul respectiv, că-i aparține, este absolut inutilă. Ca orice existență lipsită de rost și de sens. Specie de care am ales să mă despart, nu eliminându-i pe ei, nici exilându-mă pe mine, ci tăind punțile de comunicare dintre noi.

Am coborât la Operă, am mers pe jos pe bulevardul Mihail Kogălniceanu (unde am ajutat o bătrână să iasă din magazin, doar ca să-mi facilitez mie intrarea), am intrat pe Regina Elisabeta, am tăiat un colț din Cișmigiu de unde am ieșit prin Intrarea Rigas, avand ca destinație certitudinea unei zile împlinite, caldă ca un duș, rece ca o revelație.

-Pot să iau și eu un covrigel? se auzi o voce jucăușă.
Mai întâi am vazut mâna care se întindea luând forma unui clește de macara, apoi i-am văzut fața tânara, capul acoperit cu o șapcă marca IKEA.
Pentru a doua oară intr-o zi, am greșit. Doar mă învățase mama că pe stradă nu se manâncă. Și nici macar nu-mi fusese foame.  Mergeam cu punga de covrigei deschisă, în mâna stângă, pe parcă purtam un trofeu de vănatoare.
-Știi ceva, i-ai pe toți :)
N-am vrut s-o refuz, dar nici n-am vrut să mănânc din aceeși pungă cu ea. La urma urmei greșeala se platește, iar prețul unei pungi de covrigei cu sare era prețul corect.

-Să-mi bag pula, hahaha….
Mai întâi am vazut Dusterul cafeniu, apoi chipul lui Enescu imprimat pe portiera de la șofer și, in final, chipul de intelectual vesel al acestuia.
-Ha ha, Magia Exista :), am  “concluzionat” peste poate de amuzată.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie