marți, 10 septembrie 2013

Epitaf



Batrânul  Maidanez. Stătea  acolo, printre dealurile de pepeni verzi, cu miezul roșu și sămânță neagră, printre movilițele de pepeni galbeni, cu miez fie zemos, fie fad, dar de un dulce galben ce se delimitează ferm de mațele-i pline cu samânță, printre obcinele din miez de nuca nouă și munții de struguri “albi”,”negri”.
Părea rupt de realitate, o statuie a anotimpului de îmbrațișare a vieții cu moartea, însăși personificarea descompunerii, un tremur al cărnii care iși repudiază propriul schelet. Sau invers. Făcea un efort extraordinar de a-si repartiza sarcina propriei neputințe, în mod egal, pe cele patru picioare. 
Și totuși, puricele…
Cu grija unui  acrobat care merge pe sărmă, își calculă echilibrul pe trei picioare si abia apoi il ridica pe cel de-al patrulea, se scarpină și iși reluă poziția de patruped, cu o demnitate dictată, probabil,  de instinctul lui primar. Exact așa, ca în finalul filmului “Leii mor pentru miei”. Exact pe dos, în dezacord cu imaginea ondulata, șifonata și strâmbă  a bețivilor ce-și adapă, încă de la primele ore ale dimineții, iluzia propriei existențe, printre movile de pepeni, dealuri de lubenițe, munți de struguri și piramide din miez de nuca nouă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu