Chestii

Iata, pana si in Orasul putind a solzi si mate de peste, vine o dimineata cand o scara de bloc miroase a pandispan proaspat scos din cuptor. Si chiar daca nu esti tu cea care i-a dat gust si forma, miracolul acesta este un bun motiv sa-ti pleci drumul zambind. Hai, poate ca nu este totul pierdut, te gandesti si te mai gandesti ca daca nu ti se recunoaste meritul pentru inceput, nu ai nici o obligatie fata de sfarsit.
Astfel simtind, ajungi mai devreme la locul de intalnire. De fapt nu ajungi, pentru ca tocmai asta vrei sa eviti, sa ajungi prea devreme. Cobori din troleu si pasesti pe strazi de mult neumblate, statute, ramase la fel ca atunci cand le-ai calcat ultima data, ca pe niste camasi barbatesti asezate pe umerase si ramase neimbracate.
In dreapta,  muzeul militar. In stanga, spitalul militar. Intre muzeu si spital, o trecatoare.
Mut geanta de pe bratul drept, pe cel stang, gest prin care imi exprimam dezacordul fata de forma tunului. Nah, ce forma putea sa aiba tunul? De papanasi? De gogoasa umpluta cu gem? De supa cu galusti? De clapon la ceaun inecat in usturoi?!
Pai nu! Un tun nu putea sa aiba decat forma unui tun, aerul de fum, gustul de praf de pusca si efectul devastator al impactului cu ghiuleaua.
Odata ajunsa la locul de intalnire se rezolva problema, una din aceeasi categorie de dificultate cu punctul trei al subiectului de bac pentru realisti, spui la revedere si p'aci ti-e drumul.
Pe strada Polizu. Pasesti saltat, parca incercand sa eviti sa-ti murdaresti sandalele din piele naturala calcand peste lesurile de capitalisti, scuipate pe teava de esapament a incubatorului tehnologic si de afaceri din sanul politehnicii. Da, mai , ala de vis a vis de maternitate.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica