Shift

În după amiaza aceea ședeam așa cum adeseori se încă întâmplă atunci când mă caut în cap. Stăteam pe fotoliul din sufrageria casei părintești, cu capul în jos și cu picioarele pe perete. Era o zi din vacanța de vară și mă plictiseam îngrozitor. Pe vremea aceea erau cele mai lungi zile de vară din cele mai lungi vacanțe de vară din cei mai lungi ani de copil și copilărie.
Cei câțiva prieteni pe care îi aveam printre colegii de școală erau plecați care încotro. Era cald și nu aveam chef de bicicletă sau de lungile plimbări pe care le făceam la Șosea, așa cum era cunoscută zona cuprinsă între Piața Victoriei și Arcul de Triumf, o zonă pavată cu cele mai lungi zile de vară din cele mai lungi vacanțe de vară din cei mai lungi ani de copil și copilărie.
Ședeam pe fotoliul acela care se transforma într-un pat oridecâteori trecea pe la noi. Nu-mi amintesc numele ei. Era verișoara de-a doua cu mama, mai tânără ca ea. Se căuta prin viață și nu înțelegeam ce anume îi lipsea. Într-un an, să fi avut eu 10-12 ani, m-a luat la ea acasă. Avea  casă, curte și grădină la ieșirea din Constanța spre Eforie. Îmi plăcea ideea de a face plajă în grădina casei, printre roșii și castraveți. Parcă și văd florile din vârful castraveciorilor de pe vrej. De câte ori îi văd la piață, pe tarabă, îmi amintesc de grădina ei, dar nu și de numele ei.
Avea o casă frumoasă, modernă și mobilată așa cum nici nu îndrăzneam să visez că voi avea vreodată. Soțul ei lucra în port. Nu știu dacă era vaporean, dar știu că lucra în port. Nu l-am văzut cât am stat la ea, dar revistele, pachetele de cafea, fardurile, cosmeticele și ciorapii ei erau semne ale trecerii lui pe acasă.
Într-o zi m-a dus la plajă, la nudiste. Eram sutienul de pe plaja cu sâni dezgoliți. Eram slipul de pe plaja de goliciune feminină. În ruptul capului nu m-am dat dezbrăcată. Era prea devreme. Acum e prea târziu. S-a sinucis și eu tot nu-mi amintesc numele ei.

Ședeam în fotoliu și așteptam cu nepăsare să treacă furtuna iscată de sora mea mai mare, care iși declara dezgustul ei față de dezinteresul meu arătat lecturii. M-a scos din ceea ce ea numea inerție, mi-a dărâmat castelul meu din cărți de joc și m-a ancorat într-o realitate pe care nici prin minte nu-mi trecea să mi-o asum. "Neamul Șoimărestilor". Citește!
După câteva ore nu trecusem de primele cuvinte ale primei fraze. Tocmai mă luptam cu sentimentul de vinovătie pe care mi-l inoculase. Nu-mi plăceau cărțile ei. Nu-mi plăceau cărtile, în general, nu mai mult decât caietele și creioanele, carnetul și pixul, foaia albă și stiloul. Le iubeam așa cum mă iubeam pe mine: alba, pură, imaculată. Virgine, nu violate cu un conținut ce nu mă interesa pentru că nu era al meu.
Mi s-a cerut să povestesc ce am citit în cele câteva ore pe care le avusesem la dipozitie. Nu citisem nimic.
-Esti o nulitate !
Miss :)



Comentarii

  1. Scuze, Radu, dar ti-am sters comentariul din neatentie. Era unul cu hihihi, parca :)))

    RăspundețiȘtergere
  2. Pot sa hi hi hesc din nou, dar am recitit postarea si mi-a trecut. Auzi, dar de ce te cauta in cap?! :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pentru ca nicaieri in alta parte nu m-am gasit :) Capul e ultima speranta :))

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie