duminică, 2 iunie 2013

Lemn



Am avut de ales: fie mă adânceam într-o inutilă depresie soră cu moartea, fie îmi făceam înviorarea de dimineață.
A fost ca atunci când te oprești în fața unei provocări, ruptă în două, ca două alei ce ți se întind la picioare și ți se oferă spre a le călca, pașind către niște promisiuni de împlinire pe care, deși nu ți le-a făcut nimeni, știai că le vei ajunge. Nu neapărat la capăt de drum, nu musai la capătul lumii. Cândva, mult prea târziu, când te deștepți și vezi că ele, toate împlinirile după care alergai sunt tocmai urmele pașilor tăi. Am avut de ales și am făcut alegerea aia eliberatoare, aia de după ce instinctul îi trage un pumn conștiinței și o reduce la tăcere. Așa am ales inviorarea de dimineață.
M-am îmbrăcat în ținută de scandal. Nu, nu în rochia albă de in cumpărată de la un magazin de pe o străduța din Histria, ce zăcea uitată prin șifonier încă de acum cinci ani, ci în cealaltă, imediat dupa ce imi terminasem de lustruit casa, chit că era sfânta zi de duminică, chit că era doar ultima din cele patru zile de lustruit prin casă, prin sertare, prin veceuri, prin balcoane și pe după frigider, m-am dușat, mi-am spălat părul, m-am parfumat și am mers, mândră și plină de mine ca o calotă glaciară, la adunarea generala a membrilor asociației de proprietari, unde niște pitici m-au confundat cu albă ca zăpada și m-au luat la perpulis că m-am îngrășat pe banii lor.
De data aceasta, ținuta de scandal menită să mă învioreze în dimineața de după depresia cauzata de nepotrivirea de caracter dintre excepție și cei mulți și regulați, era compusă din pantaloni de velur de culoarea untului și o bluză verde crud, ambele cumpărate de la Zara. Papucii din piele naturală cumpărați de la un turc, după o partidă de negociere la sânge ce ne-a condus pe amândoi la concluzia reciproc avantajoasă că tocmai am speculat prostia celuilalt, îmi dădeau o senzație de stabilitate și fortă, pe care bazându-mă, am reușit să mut munții. De mizerie lăsată ca urme ale pașilor lor, de către pitici. Dacă nu m-aș fi condus după instinct și nu aș fi făcut aceasta nefăcuta, m-aș fi căzut într-o depresie adâncă, soră cu moartea.
În vremea aceea, cel înalt, cel solid și cel puternic își invocau dreptul la întrebuințare.
-Da, da, imediat, sigur că da! am zis, cu amendamentul că drepturile și libertățile de iau, nu se dau.
Astfel mi-am dăruit libertatea de a mă lăsa impresionată până la adorație de feeria norilor, de strigătul pescărușului, de răpitoarea anvergură a aripilor unui zburător, de liniștea unei seri, într-un loc al dialogului pe care l-am ratat, fiindcă punctualitatea germană a avut o abatere de la propriul mit de circa patruzecișicinci de minute. Un motiv întemeiat să ma furișez pe o bancă într-un parc, de unde să privesc și să ma amuz pe seama faptului că nici un copil nu rezistă tentatiei, ispitei și chemării de a-și băga picioarele într-o băltucă din apa de ploaie, oricât de mică ar fi ea.
Totul s-a petrecut in tăcere, cu excepția unui "Bună seara" rostit și rostuit după sensul și înțelsul dialogului dintre doi necunoscuți.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu