marți, 21 mai 2013

Secanta


Mai aveam 14 zile pana la majorat si era 21 mai si era o zi frumoasa. La fel de frumoasa ca ziua de azi. Si, la fel ca in ziua de azi, si atunci imi doream sa fiu oriunde in alta parte, dar nu acolo unde eram :). Ce sa zic, sunt cea mai mare dusmanca a mea. Ceea ce, totusi, ma face sa ma simt o rasfatata a sortii. Sorry, nu am fost insamantata cu samanta grandomaniei si nici nu sufar de mania persecutiei, desi as avea toate motivele din lume sa ma dau lovita. Si de una si de cealalta :))
Ma gaseam la Ozana, la scoala, aveam ore de practica. Iata motivul pentru care ma aflam in atelierul scolii, la bancul de lucru. Nu stiu cine a gandit planul acela absolut utopic, care tintea transformarea mea intr-o unealta a domnului, dar stiu exact ca a existat cel putin un tovaras profesor care si-a facut el socotelile cu viata si i-au iesit ca cel mai confortabil pret al painii lui cea de toate zilele, a lui si a familiei sale, este sa transforme o tanara desteapta, frumoasa si talentata, intr-o sclava. Macar daca ar fi avut un minimum de inspiratie si si-ar fi propus ca produsul finit sa fi fost croit dupa reteta unei gheise. Dar nu.
Parca ma vad ! Am luat piesa metalica, cu forma de romb, i-am prins un colt in menghina, am strans-o cu toata forta mea si apoi i-am tras una cu ciocanul. Habar nu aveam pe atunci, nimic, despre Thor. Este foarte probabil ca sa fi stiut Thor ceva, cumva, despre legenda mea, inca nescrisa. Nu ma intrebati de ce am facut asta, daca nu cumva voiam sa testez rezonanta aliajului, sa transform piesa de metal intr-un diapazon si astfel, sa anticipez grozavia aia cu viori indigo a Metallicii. Eh, no matter! :)
Cert este ca in urma loviturii, rombul s-a descatusat din stransoarea menghinii, si-a luat zborul si si-a infipt coltul metalic si ascutit, in arcada mea stanga, imediat acolo unde incepe arcul sprancenei. Semn.
In sens contrar legendei Mesterului Manole, din locul unde s-a inaltat si s-a infipt, a izvorat sange. Apa nu se face. Rosu. Rosu aprins. Viu. Bordeaux.
Tovarasul profesor s-a speriat si a inceput sa ma certe si sa ma acuze ca vreau sa-l bag in puscarie. Nu, nu asta imi propusesem, desi as fi avut toate motivele din lume sa-l vad pedepsit pentru alegerile pe care le-a facut in viata si care, vrand, nevrand, m-au afectat si pe mine. Asa ca, fara sa plang, fara sa tip si fara sa ma victimizez, am mers la cabinetul medical al scolii, unde d-na asistenta mi-a pansat rana si m-a felicitat pentru ca am fost ocrotita de Sfintii Imparati Constantin si Elena, iar eu habar nu aveam din ce poveste, scrisa de catre cine, mai erau si personajele alea fictive. Noroc ca, desi cu un ochi acoperit, totusi am reusit sa citesc numele asistentei, scris pe ecuson si macar jumatate din enigma a fost deslusita. Cat despre Constantin…sa-mi traiesti, Constanta :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu