Pom





In poza este leaganul copilariei mele, hehe :)) Fusese pus acolo de catre familia Ionescu, o familie greu incercata de soarta care le-a daruit doi copii tampiti. Acesta fusese diagnosticul specialistilor. Familia Ionescu locuia la etajul casei vechi, boieresti, care pana la nationalizare apartinuse unor imobiliari evrei. Mama Ionescu si tatal Ionescu isi iubeau copiii asa cum erau ei si ii ingrijeau cum puteau ei mai bine. Acuma nu stiu care era marul discordiei dintre familia Ionescu, de la etaj, si familia Popescu de la parter, dar se certau tot timpul.
Abia se mutase familia Stefanescu la aceeasi adresa, adica mama si tata, cand familia Popescu a plecat. Ca sa se razbune pe familia Ionescu, si implicit pe toata vecinatatea lor, au facut schimb de locuinta cu o familie de tigani, al carei nume nu mi-l amintesc, dar despre care am amitiri frumoase, cu oameni frumosi.
Asa ii vedeam eu, atunci, copil fiind. Ma jucam si cu Alina, mezina familiei Ionescu, dar ma jucam si cu copiii tiganilor. Toata ziulica ma jucam. Pana am crescut si si-a urmat fiecare drumul sau.
Intr-o zi din vacanta de vara, la familia Topala, din care ramasese numai mama, a venit in vizita fiul ei insotit de o nemtoaica din RFG, cu care urma sa se casatoareasca, ca sa primeasca cetatenia. Si da, eram cam pana in 1975.
Nemtoaica avea o fetita care, vazand copii jucandu-se, a venit sa se joace cu noi. Asa ca, iata un pui de roman cu un pui de tigan si cu un pui de german, jucandu-se de numa numa, mai presus de orice cuvant. Asta pentru ca eu nu stiam nici romanes, nici germana. Si nici nu stiu, just because Ich bin schon da, ariciule!:)


Desi nu se vede, in planul indepartat al pozei, este dudul despre care am povestit in Egloga. Un dud de la care nu ne multumeam cu dudele care cadeau, ci ne urcam in podul casei si apoi pe acoperisul acesteia, cu un vas de metal pe care il umpleam cu dude, doar ca sa ne hlizim pe seama dintilor nostri de duda :)))
La fel cum ma urcam cu Gigel pe magazia din gradina casei de pe Strada Theodor Sperantia, cu un lighean. Ne asezam amandoi in ligheanul acela, imaginandu-ne ca intr-o farfurie zburatoare si ne zburam la luna, ca era trendi la vremea aceea. Chit ca genunchii nostri de dupa cazatura ne-au vorbit despre dragostea planetei mama, pe care oamenii de stiinta o numesc forta atractiei gravitationale :))
PS: Bineinteles ca ideea a fost a mea, bietul Gigel :)


27. mai. 2013,
Am imbatranit eu nitel, dar n-am imbatranit degeaba :)


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie