Splaiul Independenței

“Eu nu mai vreau să trăiesc pe planeta albastră. Prea multă apă pe planeta asta, apă sărată, apă fără nici un rost. Păi ce rost are ea, câtă vreme mie nu-mi plac fructele de mare? Și nici melci, scoici, raci și alte astfel de creaturi ale lui pește prăjit. Nu pot să sufăr peștele! Mai gust din când în când câte o feliuță de somon afumat, dar hei, ăla nu e peste! Iar de bălăcit mă pot bălăci și într-un rău de apă plata sau minerală. La Herculane, de exemplu. Sau la Borsec.
Eu vreau ca mările și oceanele de pe planeta noastră să se separe în brațe-ca o delta- să înceapă să urce muntele, până la izvoare, de unde se pot refugia înapoi în inima pământului, pe drumul spre care, să se filtreze în strat de sare și alte minerale și de unde, odată ajunsă, să ude pământul de acolo, din burta lui. Și în locul lor, pe principiul vaselor comunicate, să crească lunci și câmpii și ses și, hai, treacă de la mine, dealuri și obcine. Dar nu mai mult! La ce ne trebuie nouă creste de cucerit? Alpiniștii să facă bine și să se facă utili. Sau utilitari. Să se suie, de exemplu, în pom și să culeagă fructe. Fiindcă trebuie știut că pe o planetă de unde au dispărut mările și curenții marini, în fiecare clipă al fiecărui minut al fiecărei ore al fiecărei zi, sunt fructe de cules. Nu și ale fiecărei nopți, fiindcă noaptea, fiecare oră, fiecare minut, fiecare clipă sunt rezervate escaladarii celor mai înalte culmi ale fanteziilor de orice fel. De preferat erotice”.

Mă dureau glezna stânga și șoldul drept. De la atâta mers pe jos, zic, revenind la realitate dintr-un vis visat cu ochii deschiși, pe când căutăm să mă aerisesc. Am vrut să evit parcul, fiindcă odată cu împrimăvărarea, parcurile devin de nerespirat datorită aerelor pe care plimbareții urbani și le dau. Mergeam că o nălucă, fără să mă uit pe unde trec, mai degrabă condusă de instinct sau de intuiție, decât de sentiment. Dacă în ziua aceea m-aș fi lăsat condusă de sentiment, aș fi riscat să fiu dusă de nas de acesta și m-aș fi oprit la casa de pe colț, cu scopul precis de a-i transmite casierei* un mesaj cu miez, așa, ca între casiere ce suntem noi două. (*na: o casieră este o femeie care căsuiește într-o casă):
“Nu cred că se poate vorbi despre o logică a sentimentului, sentimentele sunt, prin firescul lor, ilogice. S-ar putea vorbi, eventual, despre logica resentimentului. Mecanică.”

Este incredibil că în București mai sunt străzi pe care le credeam aparținând unei lumi dispărute, străzi unde îți țiuie liniștea în urechi și aerul te pătrunde atât de adânc, încât te îndeamnă la rugăciune. “Doamne, zic, ce trebuie să fac ca acasele acestea să fie și acasele meu?” “Oriune îți place” veni prompt răspunsul, scris pe caroseria unei utilitare.
He, he, mulţumescu-mi mie, Doamnă :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vineri

Amintire

Cealaltă

Albastra

Radiografie

Suit sixtin

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,

Zgomot