Splaiul Independentei



“Eu nu mai vreau sa traiesc pe planeta albastra. Prea multa apa pe planeta asta, apa sarata, apa fara nici un rost. Pai ce rost are ea, cata vreme mie nu-mi plac fructele de mare? Si nici melci, scoici, raci si alte astfel de creaturi ale lui peste prajit. Nu pot sa sufar pestele! Mai gust din cand in cand cate o feliuta de somon afumat, dar hei, ala nu e peste! Iar de balacit ma pot balaci si intr-un rau de apa plata sau minerala. La Herculane, de exemplu. Sau la Borsec.
Eu vreau ca marile si oceanele de pe planeta noastra sa se separe in brate-ca o delta- sa inceapa sa urce muntele, pana la izvoare, de unde se pot refugia inapoi in inima pamantului, pe drumul spre care, sa se filtreze in strat de sare si alte minerale si de unde, odata ajunsa, sa ude pamantul de acolo, din inima lui. Si in locul lor, pe principiul vaselor comunicate, sa creasca lunci si campii si ses si, hai, treaca de la mine, dealuri si obcine. Dar nu mai mult! La ce ne trebuie noua creste de cucerit? Alpinistii sa faca bine si sa se faca utili. Sau utilitari. Sa se suie, de exemplu in pom si sa culeaga fructe. Fiindca trebuie stiut ca pe o planeta de unde au disparut marile si curentii marini, in fiecare clipa al fiecarui minut al fiecarei ore al fiecarei zi, sunt fructe de cules. Nu si ale fiecarei nopti, fiindca noaptea, fiecare ora, fiecare minut, fiecare clipa sunt rezervate escaladarii celor mai inalte culmi ale fanteziilor de orice fel. De preferat erotice”.

Ma durea glezna stanga si soldul drept. De la atata mers pe jos, zic, revenind la realitate dintr-un vis visat cu ochii deschisi, pe cand cautam sa ma aerisesc. Am vrut sa evit parcul, fiindca odata cu imprimavararea, parcurile devin de nerespirat datorita aerelor pe care plimbaretii urbani si le dau. Mergeam ca o naluca, fara sa ma uit pe unde trec, mai degraba condusa de instinct sau de intuitie, decat de sentiment. Daca in ziua aceea m-as fi lasat condusa de sentiment, as fi riscat sa fiu dusa de nas de acesta si m-as fi oprit la casa de pe colt, cu scopul precis de a-i transmite casierei* un mesaj cu miez, asa, ca intre casiere ce suntem noi doua. (*na: o casiera este o femeie care casuieste intr-o casa):
“Nu cred ca se poate vorbi despre o logica a sentimentului, sentimentele sunt, prin firescul lor, ilogice. S-ar putea vorbi, eventual, despre logica resentimentului. Mecanica.”

Este incredibil ca in Bucuresti mai sunt strazi pe care le credeam apartinand unei lumi disparute, strazi unde iti tiuie linistea in urechi si aerul te patrunde atat de adanc incat te indeamna la rugaciune. “Doamne, zic, ce trebuie sa fac ca acasele acestea sa fie si acasele meu?” “Oriunde iti place” veni prompt raspunsul, scris pe caroseria unei utilitare.
He, he, multumescu-mi mie, Doamna :)




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica