Puzzle


Sambata seara am fost la libanez. Numele lui este Tulin si locuieste pe aceeasi strada cu ambasada Vaticanului, constructia aceea impresionanta care isi afiseaza fata umana prin zambetul bonom al unui bust.
Masa la care am fost invitati sa ne asezam fusese rezervata la ultimul etaj al constructiei, una mai putin impresionanta, dar mai aproape de ceea ce numesc eu acasa. La parterul acesteia, o masa organizata, oameni, daruri si flori. La mijloc tot o masa organizata, in jurul careia, insa, florile luasera chipul si asemanarea unor copii abia trecuti de tata. Si cu, dar si fara diacritice, avand in vedere modul cum tatii lor deveneau activi in momentul cand copiii isi pierdeau rabdarea de a sta cuminti si de a se supune unui "NU" atotcuprinzator, exprimat din dorinta de a-i pune la adapost de orice fel de accident. Desi e greu pentru mine sa pricep cum isi imagineaza un tata si o mama ca poti pretinde unui copil sa nu se accidenteze cand tu, ca parinte, il aduci pe un teren accidentat, imbacsit cu tot felul de capcane. Scari, trepte, balustrade, inaltimi si adancimi, alunecari, ascutiri si taisuri, otrava.
La ultimul etaj, noi. Cel unul, cei trei, cei sase. Cei indigo, cel rosu, cea neagra. In fata mea, pe casa scarii, un tablou ce-mi amintea de Demonica din "Cazul 39", un film pe care abia il vizionasem, la pachet cu “Exorcizarea lui Emily Rose”, un film pe care l-am privit de cate ori mi s-a aratat pana sa ajung sa-l VAD.

In ceafa, o masa de patru persoane. Un vorbitor tacut, de engleza americana tradus de aspectul sau fizic, pe care am avut ocazia sa-l vad atunci cand s-a ridicat si s-a indreptat spre usa unde era desenat simbolul masculinitatii trecute de 50 de ani. Trei fetiscane aflate binisor sub 30 de ani, vorbitoare ale unui limbaj al ochilor dati peste cap, al buzelor tuguiate si al vocii subtiri, dar mieroase. Intr-un cuvant, vasc.
Universul paralel in care ma nimerisem de data aceasta era tot unul al copilaritului, ceea ce mi-a daruit lejeritatea de a-mi vedea linistita de comesenii mei si de a nu ma mai lasa tulburata de undele de bruiaj ale unui banc cu si despre oameni gonflabili.
Cica: o delegatie de specialisti americani in ale unor scuturi, a venit in Romania pentru niste afaceri de profil. Echipa de negociatori ai partii romane, vazand ca scuturistii americani s-au lasat imbatati de frumusetile patriei, s-au gandit sa reduca cheltuielile de protocol cu doamnele de companie si le-au bagat la fiecare in parte, in patul din camerele de hotel, niste manechine. In dimineata urmatoare, scuturistii americani vorbeau intre ei:
"-A mea cred ca era muta. Am pupat-o, am mangaiat-o, am iubit-o. Ea nimic, nici nu rasufla.
-A mea cred ca era vrajitoare, fiindca am iubit-o in draci, pe toate partile. Cand am intors-o cu spatele si i-am vazut curul cat e de misto, mi-am infipt dintii in el si am muscat-o.
Ea a tras un fart si a zburat pe geam."

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie