NU



Am scris in word, am luat cu copy paste ai am publicat pe site. Am citit ce am publicat si am vazut niste greseli. Am luat cu copy paste, fiindca in momentul anterior publicarii am facut unele adaugiri, si le-am pus in word. Am corectat, am luat cu copy paste si am publicat de site. Am citit ce-am publicat si am vazut aceleasi geseli. Hm. Ha. Hm.
Are si scrisul personalitatea lui. Asta il face sa fie unic. Si sa fie al meu. Si eu a lui, fiindca asa cred eu, ca scrisul m-a ales pe mine ca sa-l scriu si nu invers. Are si scrisul personalitatea lui si prin asta impune respect. Nu e genul de scris care sa se scrie doar cum zic licentiatii si masteratii. Mai vrea sa se scrie si cum vrea el. Si sa zicem merci ca scrisul se coboara la mintea noastra de scolarizati ce suntem, ca altfel ne-am zgai si acum la tot felul de inscrisuri scrijelite pe te miri ce sau unde, fara sa pricepem nimic si doar sa ne prefacem ca suntem intelegatori, si  in fapt sa nu facem altceva decat sa tesem tot felul de istorii ale imaginarului.
Pastele mamii lui descris :)

Stii cum ar fi? Cum ar putea fi? Ca in Harry Potter, scena din gara, in care treceau prin stalpul de pe peron, ca printr-un portal. Asa cum a trecut si ea de partea intunecata a povestii. Tu iti imaginezi ca scrisul a ales-o la intamplare? Scrisul alege femei greu incercate de viata ca sa-l scrie. Nu de alta, dar de teama sa nu cumva sa apara pe hartie, sau mai rau, pe ecran, vreo dracovenie roz bonbon cu picatele, puf, pene, fulgi si alte zorzoane.
Adica s-a decis scrisul sa se lase si pe mana unei femei, deoarece scrisul scris de barbat si-a implinit sorocul, a bifat, si-a facut datoria si gata. De aici intra in rol scrisul scris de femeia–mama, deoarece femeile-mama sunt cel mai greu incercate de viata femei.
Tu crezi ca JK Rowling a scris ea asa, de capul ei? Nu, dragul meu, de capul ei a fost doar capcana politicii marketingului de produs si piata. De capul ei de mort.
Scrisul s-a ofticat si si-a ales alta unealta de scris. Aici am intrat eu in scena. De fapt, e mult spus am intrat in scena. Si nici prea adevarat nu este, fiindca tocmai ce iesisem. Mergeam la piata si ma munceam cu una si aceeasi intrebare ce ma chinuia de la un timp: “ce caut eu aici? Care este rostul meu in aceasta viata?” Si tine cont, te rog, ca nu eram tocmai la prima tinerete, iar de facut le cam facusem pe toate pana atunci. Clipa cand mi-a picat telefonul din mana, un Goldstar cu oglinjoara. Care desigur ca s-a spart. Crapatura aia avea o forma ciudata. Atat de ciudata incat m-a impins sa caut pe google o litera, o hieroglifa sau un simbol apropiat. Ce sa-ti spun, cel mai apropiat de forma a fost simbolul mandarin pentru “femeia-mama”.
Pai deja eu o facusem, de doua ori, precis ca telefonul acela nu era al meu si ca ajunsese la mine dintr-o greseala, fapt ce m-a indemnat sa-l arunc cu SIM cu tot.
Apoi am trecut asa, printr-un razboi al meu cu mine, fara sa-mi dau seama pana acum ca razboiul nu era razboi si ca, de fapt, scrisul se tinea scai de mine. Dar hei, eu nu stiam sa scriu! Scrisul gresea din nou, alegand o femeie mama gospodina, cam obosita de tot si de toate, sa-l scrie. Scriam infiorator de agramat, nu aveam vocabular si imi era infiorator de greu sa accept faptul ca sunt o ratata. N-am spus nimanui ce mi se intampla, dar am inceput sa scriu.
MARE GRESEALA AM FACUT SI CINE O MAI FACE CA  MINE, CA MINE SA PATEASCA!
M-am ratacit in scris, scrisul m-a ratacit si m-a amestecat in scrisul celorlalti si a iesit ca dracul. Bineinteles ca cea mai sifonata am fost eu. Dar m-am calcat, m-am pus pe umeras si mi-am vazut mai departe de viata. M-am indragostit de ea. O iubeam atat de mult si atat de intens mi-o doream, ca mi-am luat-o. La propriu.
Era ca si acum, martie, dar cu vreo cinci ani inapoi. Venisem de la cina pe care o luasem la “Cina”, gasca noastra, cu ocazia martisorului. A fost ultima cina servita la “Cina” inainte de renovarea “Cinei”. Dupa cina am ajuns acasa, m-am pregatit si m-am culcat.
Am simtit-o cum sta. Am vazut cum se intuneca. Apoi m-am ridicat si m-am oprit in fata oglinzii. Eram eu, imi zambeam. Puteam camasa verde anis, de noapte, cu magarus la poale. Am iesit in balcon si am vazut cum inima mea care tocmai statuse, luase locul lunii pline. Era asa de mare ca nici mie nu mi-a venit sa cred. Dar mi-a placut ce vad. Apoi, dintr-un colt de balcon, un abur negru m-a luat si m-a propulsat printre stele. Cred ca prinsesem viteza luminii, daca ma gandesc acum la liniile luminoase pe care le lasam in urma.
Am ajuns intr-o camera goala. Nu prea imi placea nici unde am ajuns si cu atat mai putin imi placea pozitia in care picasem. Nu stiu daca e potrivit cuvantul “aterizat”. Am ajuns in camera aceea ca o carte deschisa, o carte citita in lumea de unde veneam, de regula de specialistii in obstetrica si ginecologie.
M-a citit Isus Hristos. Ma rog, era un pletos imbracat intr-o camasa lunga, cu maneci lungi. Nu, nu erau legate la spate. Si nici nu stiu daca era Isus, dar stiu ca era un pletos asa cum am vazut eu  in filme si picturi avand unul si acelasi personaj, recunoscut ca fiind “Mantuitorul”.
Mi-a zis pletosul s-o tai inapoi de unde am venit, ca am ceva de scris. Atunci a inceput inima sa-mi bubuie si am tras atata aer in piept, cum nu mai respirasem niciodata pana atunci . Si nici dupa. Am fost suparata pe chestia asta. Foarte suparata.
Dar stii ceva? NU citi toate prostiile scrise se scrisul meu. Iti poti imagina ca ar fi putut fi ca in “Vanilla Sky”.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie