luni, 25 martie 2013

Puzzle


Sambata seara am fost la libanez. Numele lui este Tulin si locuieste pe aceeasi strada cu ambasada Vaticanului, constructia aceea impresionanta care isi afiseaza fata umana prin zambetul bonom al unui bust.
Masa la care am fost invitati sa ne asezam fusese rezervata la ultimul etaj al constructiei, una mai putin impresionanta, dar mai aproape de ceea ce numesc eu acasa. La parterul acesteia, o masa organizata, oameni, daruri si flori. La mijloc tot o masa organizata, in jurul careia, insa, florile luasera chipul si asemanarea unor copii abia trecuti de tata. Si cu, dar si fara diacritice, avand in vedere modul cum tatii lor deveneau activi in momentul cand copiii isi pierdeau rabdarea de a sta cuminti si de a se supune unui "NU" atotcuprinzator, exprimat din dorinta de a-i pune la adapost de orice fel de accident. Desi e greu pentru mine sa pricep cum isi imagineaza un tata si o mama ca poti pretinde unui copil sa nu se accidenteze cand tu, ca parinte, il aduci pe un teren accidentat, imbacsit cu tot felul de capcane. Scari, trepte, balustrade, inaltimi si adancimi, alunecari, ascutiri si taisuri, otrava.
La ultimul etaj, noi. Cel unul, cei trei, cei sase. Cei indigo, cel rosu, cea neagra. In fata mea, pe casa scarii, un tablou ce-mi amintea de Demonica din "Cazul 39", un film pe care abia il vizionasem, la pachet cu “Exorcizarea lui Emily Rose”, un film pe care l-am privit de cate ori mi s-a aratat pana sa ajung sa-l VAD.

In ceafa, o masa de patru persoane. Un vorbitor tacut, de engleza americana tradus de aspectul sau fizic, pe care am avut ocazia sa-l vad atunci cand s-a ridicat si s-a indreptat spre usa unde era desenat simbolul masculinitatii trecute de 50 de ani. Trei fetiscane aflate binisor sub 30 de ani, vorbitoare ale unui limbaj al ochilor dati peste cap, al buzelor tuguiate si al vocii subtiri, dar mieroase. Intr-un cuvant, vasc.
Universul paralel in care ma nimerisem de data aceasta era tot unul al copilaritului, ceea ce mi-a daruit lejeritatea de a-mi vedea linistita de comesenii mei si de a nu ma mai lasa tulburata de undele de bruiaj ale unui banc cu si despre oameni gonflabili.
Cica: o delegatie de specialisti americani in ale unor scuturi, a venit in Romania pentru niste afaceri de profil. Echipa de negociatori ai partii romane, vazand ca scuturistii americani s-au lasat imbatati de frumusetile patriei, s-au gandit sa reduca cheltuielile de protocol cu doamnele de companie si le-au bagat la fiecare in parte, in patul din camerele de hotel, niste manechine. In dimineata urmatoare, scuturistii americani vorbeau intre ei:
"-A mea cred ca era muta. Am pupat-o, am mangaiat-o, am iubit-o. Ea nimic, nici nu rasufla.
-A mea cred ca era vrajitoare, fiindca am iubit-o in draci, pe toate partile. Cand am intors-o cu spatele si i-am vazut curul cat e de misto, mi-am infipt dintii in el si am muscat-o.
Ea a tras un fart si a zburat pe geam."

vineri, 22 martie 2013

Negarea negației


Aia unde sau în care eu neg negația ta și tu negi negația mea, până sfârșim prin a ne renega reciproc și nu neapărat avantajos :).
Să zicem că este de natură dumnezeiască. CREAȚIA. Să zicem că și RECREAȚIA, tot de natură dumnezeiasca este. Să zicem că muzica este creație. Să zicem că recreația este fie mare, fie concert din muzică de Bach. Ceea ce le dăruiește acestora natura dumnezeiască, este faptul că au dăinuit peste generații, astfel devenind nemuritoare. Sunt nemuritoare, așadar dumnezeiești, prin simplul fapt că PLAC. Dacă nu ar fi plăcut, nu ar fi supraviețuit generațiilor de muritori.
Și totuși, ce ar fi creația, recreația, dumnezeiescul, muzica, filmul, cartea, culoarea, forma, arta, fără cei cărora să le placă? Nimic. Începând de aici, dumnezeiescul revine biologicului, care creează și recreează admiratori ai creației și ai recreației. :)
Eu nu știu dacă Bach a avut copii și nici nu cred că mă ajută cu ceva să știu. Probabil că da, probabail că nu. Probabil că dacă a avut, unul dintre descendenții lui de azi este, ză zicem, sudor pe un șantier naval. Dar, hei, o navă, o barca, un vapor nu este creație. Însă precis că descendentului lui Bach, sudorului, îi place la nebunie, nu știu, să zicem Costel Busuioc, o voce de natură dumnezeiască împachetată într-un ambalaj de zidar :)
Dar, hei, eu nu mi-am propus să dreg busuiocul și nici să-mi dreg glasul.
Am dorit să spun că mie nu-mi plac ~ologicul, ~ologia, ~ologiile ca sufix. De aceea le consider ca fiind diferit egale cu dumnezeiescul. Și, pentru că toate acestea trebuie să-și schimbe numele, le voi numi MATERIE :). Pentru că-mi place. Ceea ce îl izbăvește pe Dumnezeu de suspiciunea că ar fi sau ar fi fost vreodată ANTIMATERIE :)

luni, 18 martie 2013

Call



Nu-mi amintesc daca am mai spus chestia asta vreodata, probabil ca am mai spus-o dar am uitat-o asa cum, mai mult ca sigur, o voi uita din nou. Motiv pentru care adeseori mi se intampla intr-o zi cam tot ce am scris in zilele ce au trecut. Anyway, intamplarea asta este suficient de selectiva incat sa ma plictiseasca, fiindca din tot ceea ce scriu, devine scenariu al viitorului meu, doar partea plictisitoare, dovada a faptului ca intamplarea este suficient de lenesa incat sa puna in practica partea usoara: avem tiparul, croim, nu avem tiparul, nu croim. Lasam itele sa se razboiasca intre ele, pana cand se tese o poveste noua. Nefericirea face ca memoria itelor sa teasa la nesfarsit aceeasi si aceeasi poveste, chiar daca personajele se numesc altfel.
Ieri am bantuit prin librarii. Ce altceva puteam face intr-o zi umeda, vantoasa si rece de martie? Pe unele le-am gasit inchise si mi-am amintit de Gmunden, oraselul unde intamplarea m-a condus fix in ziua in care ghildele iesisera in strada si oamenii umpleau golul creat de lasarea la vatra a zeului comert, cu dans, antren si voie buna in aer liber.
“Azi este mainele de care ieri te temeai“. Uite, vezi, nu m-am temut nici o clipa ca o sa-mi stric ziua intrand intr-o librarie ca sa ma incarc static negativ cu gandul ca nu exist, cata vreme nu ma va cumpara nimeni, nu ma va rasfoi nimeni, nu-si va saliva nimeni pe aratator doar ca sa ma intoarca eficient, astfel incat sa nu piarda nici o pagina, rand, cuvant, semn de punctuatie.
« Intr-o zi o sa intru in magazinul unde se vand carti. O sa ma duc fix la raftul unde ma asteapta si, inainte de a-l lasa sa ma vada, o sa-mi sau jos fata si o sa-mi pun masca de cititoare. Abia apoi il voi lua in brate si il voi rasfoi ritualic pana in locul special amenajat unde voi plati pretul libertatii de a iesi cu el din magazin.
Acasa il voi aseza la locul lui. Unde voi indeplini ritualul de sex neprotejat. Nu inainte de a ma dezbraca de corpul in care am fost blestemata sa ma vantur prin lume. »

sâmbătă, 16 martie 2013

Cub




Eram incolora, inodora si insipida. Eram ca apa si, desi imi cunosteam proprietatea de a lua forma recipientului al carui continut deveneam, iata ca nu ma mai impacam cu soarta de a sedea locului pe scaunul ce-mi fusese alocat in sala de cinema. De pe locul acela vazusem si Harry Potter si Alien vs Predator si Patimile lui Isus. Ma asezasem pentru a patra oara peste cele trei ce fusesem pana atunci si pana acolo. 
Nici nu mai conta ce film rula pe albul ecranului, cata vreme stiam ca ceea ce pentru ceilalti era o premiera, pentru mine era un déjà vu. Da’de cate astfel de suprapuneri este nevoie, de cate astfel de efecte speciale aveti nevoie ca sa vedeti, nevazatorilor?!
Nu-mi placea Maia Morgenstern. N-o puteam ierta pentru ca-si facuse un titlu de glorie din pozitia copilului ei. « Da’ suie-te tu in locul lui pe cruce, vaco ! Si ia-l si pe boul ala de tac’su cu tine, dobitoaco ! ». 
Am strigat, iar in amfiteatru liniile colorate pe care casiera le marcase in clipa rezervarii biletelor, au devenit oameni. Cei mai haiosi erau oamenii indigo. Ei s-au ridicat primii. Parca le era rusine de rusinea mea. « Nu va rusinati, le-am spus. Sunt o nerusinata ! » Atunci oamenii roz au zis ca ei vor sa vada filmul pana la sfarsit, dar oamenii albastri le-au dat, intr-o voce, replica « Adio ! », replica ce pentru Maestrul de Ceremonii a echivalat cu semnalul ca e timpul sa declare matematica fiind persona non-grata din inima rubik cube-lui , aceasta durere a facerii din talpile lui Will Smith, pe urmele pasilor lui, recunoscute dupa marca « In cautarea fericirii ».
La cazinoul Cotroceni azi la matineu, « Ingrata »

joi, 14 martie 2013

Vecinul meu Francisc



Vecinul meu Francisc de la sapte este un barbat inalt, uscativ, aflat la varsta la care mi-ar putea fi tata. Dar nu-mi este. Are el trei copii ai lui, doi baieti si o fata, copii cu copii, asezati fiecare la casa lui. Niste oameni pe care eu ii vad ca fiind frumosi.
Ani de zile, vecinul meu Francisc de la sapte a fost banuit de catre ceilalti vecini ca ar fi cel ce face pipi pe hol. Unul dintre banuitori a si promis ca, citez « ii arat eu lui ».
N-a aratat nimic, de fapt, si-a aratat nimicul, fiindca intre timp s-a dovedit ca firicelul de lichiditati era si este unul de apa, a carei sursa ramane un mister, fiindca nici unul din noi nu a reusit sa treaca prin perete sa vada cu ochii lui minunea. Apei de izvor ce izvoraste dintr-un perete al unui hol al unei scari de bloc. Din Bucuresti. Toti fusesera orbiti si se aratasera deranjati de faptul ca vecinul meu Francisc de la sapte ii gazduia pe timp de iarna pe diversi oameni ai strazii, pe care ii lua la el in casa, doar ca sa simta si ei, macar temporar, caldura unui camin. Confort pe care il daruia si pentru care, desi nu incasa nimic, platea fara intarziere cheltuielile de intretinere.
Vecinul meu Francisc de la 7 este omul 3D. De la « Da, Draga Doamna », 3D-ul ce aduce bucurie auzului meu si nu numai, fiindca acest autentic YesMan si-a dovedit bogatia saraciei lui, spre deosebire de ONG-uri si alte astfel de firme avand ca obiect de activitate "ajutorul si salvarea" , care au excelat prin a fi fost decat deranjanti :)

marți, 12 martie 2013

Caracter

S-a aşternut liniştea. Toţi ai mei dormeau. Fiecare în camera lui, ei.  Nu era nici zi, nici noapte. Să fi fost seară, aseară. Mă lungisem pe canapeaua din sufragerie, nu pentru că eram ostenită-pentru că eram- ci pentru că nu aveam altceva de facut. Muncisem toata ziua si încă mai aveam de muncit, dar locul meu de muncă era ocupat.
Nu-mi permiteam luxul de a adormi, de aceea m-am aşezat perpendicular pe lungimea canapelei, cu picioarele în sus si cu capul în jos. Intâmplator sau nu, mi-am vazut chipul în oglinda vitrinei, fix pe raftul unde şade aşezat la loc de cinste, setul din cristal de Bohemia primit în dar de la Gatut, acum mai bine de 27 de ani.
Mă priveam şi nu-mi venea sa cred ce văd. În ochiul drept aveam lumina, în ochiul stâng aveam întunericul. Imaginea din oglindă a început a tremura, a se văluri şi a vibra, a-şi revendica independenţa. Nici nu-i de mirare, cunoscându-mi Personalitatea.
Chiar şi în cele mai cumplite clipe de obedienţa de care am dat dovada în varii raporturi ierarhice ce ţin de experienţa mea de pâna acum, chiar şi în cele mai josnice momente de umilinţa la care m-am supus, mi-am aparţinut numai mie. 
Doar când am iubit n-am mai fost a mea.
Am zâmbit, iar imaginea m-a salutat la randul ei cu un zâmbet. Din ochiul drept îmi zâmbeau Arhanghelii. Din stangul, Cei Şapte Prinţi ai Întunericului.
Well, am zis, cine eşti si care este povestea ta?
Arhanghelii mi-au facut atunci cu ochiul; “noi primii, noi primii!”
Voi să tăceţi, le-am zis, să tăceti, pentru ca voi, pe Wikipedia, aveţi doar nume, Prinţii au in plus şi câte o calitate. Cu voi m-am lămurit! Atunci am ştiut.
Sunt eu leneşă? Sunt! Mă pot schimba? Da, dar nu vreau! 
Bună seara, Belphegor :)
Ştiu ce este invidia? Ştiu! Şi ştiu şi că invidia m-a pus în mişcare. Motor-acţiune.
Bună seara, Leviatan :)
Sunt eu o îmbuibată? Câteodată, dar daca nu aş fi, chiar şi rar, n-aş mai fi eu. 
Bună seara, Belzebut :)
Mânia? Oh, câteodată scot fum şi flăcări ca un dragon de foc! 
Bună seara, Satana :)
Dacă mama, tata sau naşii mei de botez ar fi ştiu cât sunt de pofticioasă, m-ar fi numit Asmodeus. 
Bună seara :)
Lacomă, nu ştiu, dar ştiu că anevoios de satisfăcut. Depinde numai de factorii externi.
Bună seara, Mamona :)
Sunt Ani şi sunt MÂNDRÂ să vă spun Bună Seara, Lucifer :)

Glumă, neglumă, dar e bine de ştiut că nu sunt robul nimănui şi nici al cuiva anume. 

joi, 7 martie 2013

baba

cu blog si cont de facebook. afara e soare :)
sa-mi amintesc: 07. martie. 2013, eastern european time 21:26

miercuri, 6 martie 2013

NU



Am scris in word, am luat cu copy paste ai am publicat pe site. Am citit ce am publicat si am vazut niste greseli. Am luat cu copy paste, fiindca in momentul anterior publicarii am facut unele adaugiri, si le-am pus in word. Am corectat, am luat cu copy paste si am publicat de site. Am citit ce-am publicat si am vazut aceleasi geseli. Hm. Ha. Hm.
Are si scrisul personalitatea lui. Asta il face sa fie unic. Si sa fie al meu. Si eu a lui, fiindca asa cred eu, ca scrisul m-a ales pe mine ca sa-l scriu si nu invers. Are si scrisul personalitatea lui si prin asta impune respect. Nu e genul de scris care sa se scrie doar cum zic licentiatii si masteratii. Mai vrea sa se scrie si cum vrea el. Si sa zicem merci ca scrisul se coboara la mintea noastra de scolarizati ce suntem, ca altfel ne-am zgai si acum la tot felul de inscrisuri scrijelite pe te miri ce sau unde, fara sa pricepem nimic si doar sa ne prefacem ca suntem intelegatori, si  in fapt sa nu facem altceva decat sa tesem tot felul de istorii ale imaginarului.
Pastele mamii lui descris :)

Stii cum ar fi? Cum ar putea fi? Ca in Harry Potter, scena din gara, in care treceau prin stalpul de pe peron, ca printr-un portal. Asa cum a trecut si ea de partea intunecata a povestii. Tu iti imaginezi ca scrisul a ales-o la intamplare? Scrisul alege femei greu incercate de viata ca sa-l scrie. Nu de alta, dar de teama sa nu cumva sa apara pe hartie, sau mai rau, pe ecran, vreo dracovenie roz bonbon cu picatele, puf, pene, fulgi si alte zorzoane.
Adica s-a decis scrisul sa se lase si pe mana unei femei, deoarece scrisul scris de barbat si-a implinit sorocul, a bifat, si-a facut datoria si gata. De aici intra in rol scrisul scris de femeia–mama, deoarece femeile-mama sunt cel mai greu incercate de viata femei.
Tu crezi ca JK Rowling a scris ea asa, de capul ei? Nu, dragul meu, de capul ei a fost doar capcana politicii marketingului de produs si piata. De capul ei de mort.
Scrisul s-a ofticat si si-a ales alta unealta de scris. Aici am intrat eu in scena. De fapt, e mult spus am intrat in scena. Si nici prea adevarat nu este, fiindca tocmai ce iesisem. Mergeam la piata si ma munceam cu una si aceeasi intrebare ce ma chinuia de la un timp: “ce caut eu aici? Care este rostul meu in aceasta viata?” Si tine cont, te rog, ca nu eram tocmai la prima tinerete, iar de facut le cam facusem pe toate pana atunci. Clipa cand mi-a picat telefonul din mana, un Goldstar cu oglinjoara. Care desigur ca s-a spart. Crapatura aia avea o forma ciudata. Atat de ciudata incat m-a impins sa caut pe google o litera, o hieroglifa sau un simbol apropiat. Ce sa-ti spun, cel mai apropiat de forma a fost simbolul mandarin pentru “femeia-mama”.
Pai deja eu o facusem, de doua ori, precis ca telefonul acela nu era al meu si ca ajunsese la mine dintr-o greseala, fapt ce m-a indemnat sa-l arunc cu SIM cu tot.
Apoi am trecut asa, printr-un razboi al meu cu mine, fara sa-mi dau seama pana acum ca razboiul nu era razboi si ca, de fapt, scrisul se tinea scai de mine. Dar hei, eu nu stiam sa scriu! Scrisul gresea din nou, alegand o femeie mama gospodina, cam obosita de tot si de toate, sa-l scrie. Scriam infiorator de agramat, nu aveam vocabular si imi era infiorator de greu sa accept faptul ca sunt o ratata. N-am spus nimanui ce mi se intampla, dar am inceput sa scriu.
MARE GRESEALA AM FACUT SI CINE O MAI FACE CA  MINE, CA MINE SA PATEASCA!
M-am ratacit in scris, scrisul m-a ratacit si m-a amestecat in scrisul celorlalti si a iesit ca dracul. Bineinteles ca cea mai sifonata am fost eu. Dar m-am calcat, m-am pus pe umeras si mi-am vazut mai departe de viata. M-am indragostit de ea. O iubeam atat de mult si atat de intens mi-o doream, ca mi-am luat-o. La propriu.
Era ca si acum, martie, dar cu vreo cinci ani inapoi. Venisem de la cina pe care o luasem la “Cina”, gasca noastra, cu ocazia martisorului. A fost ultima cina servita la “Cina” inainte de renovarea “Cinei”. Dupa cina am ajuns acasa, m-am pregatit si m-am culcat.
Am simtit-o cum sta. Am vazut cum se intuneca. Apoi m-am ridicat si m-am oprit in fata oglinzii. Eram eu, imi zambeam. Puteam camasa verde anis, de noapte, cu magarus la poale. Am iesit in balcon si am vazut cum inima mea care tocmai statuse, luase locul lunii pline. Era asa de mare ca nici mie nu mi-a venit sa cred. Dar mi-a placut ce vad. Apoi, dintr-un colt de balcon, un abur negru m-a luat si m-a propulsat printre stele. Cred ca prinsesem viteza luminii, daca ma gandesc acum la liniile luminoase pe care le lasam in urma.
Am ajuns intr-o camera goala. Nu prea imi placea nici unde am ajuns si cu atat mai putin imi placea pozitia in care picasem. Nu stiu daca e potrivit cuvantul “aterizat”. Am ajuns in camera aceea ca o carte deschisa, o carte citita in lumea de unde veneam, de regula de specialistii in obstetrica si ginecologie.
M-a citit Isus Hristos. Ma rog, era un pletos imbracat intr-o camasa lunga, cu maneci lungi. Nu, nu erau legate la spate. Si nici nu stiu daca era Isus, dar stiu ca era un pletos asa cum am vazut eu  in filme si picturi avand unul si acelasi personaj, recunoscut ca fiind “Mantuitorul”.
Mi-a zis pletosul s-o tai inapoi de unde am venit, ca am ceva de scris. Atunci a inceput inima sa-mi bubuie si am tras atata aer in piept, cum nu mai respirasem niciodata pana atunci . Si nici dupa. Am fost suparata pe chestia asta. Foarte suparata.
Dar stii ceva? NU citi toate prostiile scrise se scrisul meu. Iti poti imagina ca ar fi putut fi ca in “Vanilla Sky”.

om



Si vine momentul cand va spuneti mai mult decat buna ziua, acel automatism ce se declanseaza aidoma ledului rosu care se aprinde odata ce apesi butonul care “cheama” liftul. Si nu este intamplatoare comparatia cu liftul, fiindca in lift se spune cel mai adesea genul asta de buna ziua.
Si inainte de momentul de inceput, a existat un moment de sfarsit, cand i-ai spus buna ziua odata ce i-ai intrat in casa. Si s-a bucurat cand te-a primit in casa ei. Raza aceea care i-a luminat fata pentru o secunda aducea cu un licar de speranta. Si nu stiai de ce, dar te bucurai ca iata, chiar si pentru o secunda, chiar si involuntar, ai reusit sa joci rolul mesianic de a-i aduce unei femei un dram de speranta.
Insa in casa ei avea un inamic. Si nu stii daca voluntar sau involuntar, inamicul ei, devenit al nostru, a trasformat speranta intr-o supapa de refulare pentru un preaplin de regrete, tristeti, insatisfactii, frustrari, dureri si a deschis usa iadului interior si personalizat, odata cu usa casei peste pragul careia ai trecut.
Sau poate ca dorinta sufletului chinuit in iadul personal de a-si recapata forta si de a prelua comanda a fost atat de dornica, incat a atras dupa ea, in drumul ei spre lumina si a scos la suprafata, toate reziduurile, toata zgura, toate depunerile, tot scrumul arderii de-o viata.
Si vezi ce se intampla si zici “ok, am eu iadul meu, nu ma impovara si cu iadul tau, ca pana si Isus a coborat in iad doar dupa Adam si nu dupa toti adamii” si nici nu vrei sa aplici in practica zicala “…belea mi-am capatat” si zici buna ziua si iesi.
Si iti vezi de ale tale.
Si inamicul nu pricepe mesajul si incepe sa lucreze pe ascuns si sa te sape pe la alte case in care traiesc suflete chinuite in propriul iad. Si le alimenteaza si le hraneste, picatura cu picatura, din nesecatul izvor al inamicitiei sale. Si astfel, voluntar sau involuntar, esti atras in iadul devenit deja unul colectiv, ca o suma de iaduri mici, dar mai mare si mai puternic.
Si vezi ce se intampla, si-i vezi schimbati pe oamenii pe care pana atunci ii simteai aproape. Nu mai sunt ei, ci in locul lor este indoiala, suspiciunea, gandul rau ca tocmai tu esti inamicul lor. Cel ce lucreaza impotriva lor, desi tu, cu tot ce ai tu mai bun si mai frumos, stii ca de fapt lucrezi PENTRU ei.
Si nu te dai batut. Si nici nu pleci capul, doborat de lovitura sub centura primita de la zicala “nici o fapta buna nu ramane nepedepsita”. Cel mai dificil este sa-ti reduci la tacere propriul inamic interior. Vocea care iti tipa in cap ca e cazul sa renunti si sa-ti vezi de viata ta, ca e cazul sa faci altceva, mai placut si mai util si sa lasi totul balta. Inclusiv sa abandonezi tot ceea ce ai framantat, ai crescut si ai umplut cu sufletul tau de om obisnuit, cu oasele, carnea si sangele tau, tocmai cand e aproape sa se coaca. E greu, e cea mai grea lupta si esti extenuat, fiindca nu esti la prima astfel de confruntare a ta cu tine insati si nu este prima oara cand te infrangi pe tine. Si nu e usor sa faci asta.
Si cauti un punct de sprijin. E suficient ca usa unui rai care desi nu este al tau, sa se deschida, te lasa sa intri si sa furi un mugur de forta si sa prinzi din nou puteri sa lupti cu INAMICUL.
Il aduni, il inviti la o discutie, il asculti, ii vorbesti, ii cedezi, il provoci, ii raspunzi la provocare, il indemni la o alegere, la asumare si apoi il imparti, il scazi si, in rest, il pui sa semneze acordul de neagresiune si buna vecinatate.
Auzi un “Buna ziua” . Iti este cunoscuta vocea. Ridici privirea si o vezi. E acolo, Doamna si ar vrea sa-ti vorbeasca. O inviti sa ia loc si vorbiti. Doamna ofteaza si apoi, voluntar sau involuntar, se marturiseste. Si te marturisesti si tu. Sunteti pe un teren neutru.
Si Doamna zambeste si la plecare iti zice: “Am scos o persoana de la intretinere”.
-Buna ziua :)
-Buna ziua :)

duminică, 3 martie 2013

Splaiul Independentei



“Eu nu mai vreau sa traiesc pe planeta albastra. Prea multa apa pe planeta asta, apa sarata, apa fara nici un rost. Pai ce rost are ea, cata vreme mie nu-mi plac fructele de mare? Si nici melci, scoici, raci si alte astfel de creaturi ale lui peste prajit. Nu pot sa sufar pestele! Mai gust din cand in cand cate o feliuta de somon afumat, dar hei, ala nu e peste! Iar de balacit ma pot balaci si intr-un rau de apa plata sau minerala. La Herculane, de exemplu. Sau la Borsec.
Eu vreau ca marile si oceanele de pe planeta noastra sa se separe in brate-ca o delta- sa inceapa sa urce muntele, pana la izvoare, de unde se pot refugia inapoi in inima pamantului, pe drumul spre care, sa se filtreze in strat de sare si alte minerale si de unde, odata ajunsa, sa ude pamantul de acolo, din inima lui. Si in locul lor, pe principiul vaselor comunicate, sa creasca lunci si campii si ses si, hai, treaca de la mine, dealuri si obcine. Dar nu mai mult! La ce ne trebuie noua creste de cucerit? Alpinistii sa faca bine si sa se faca utili. Sau utilitari. Sa se suie, de exemplu in pom si sa culeaga fructe. Fiindca trebuie stiut ca pe o planeta de unde au disparut marile si curentii marini, in fiecare clipa al fiecarui minut al fiecarei ore al fiecarei zi, sunt fructe de cules. Nu si ale fiecarei nopti, fiindca noaptea, fiecare ora, fiecare minut, fiecare clipa sunt rezervate escaladarii celor mai inalte culmi ale fanteziilor de orice fel. De preferat erotice”.

Ma durea glezna stanga si soldul drept. De la atata mers pe jos, zic, revenind la realitate dintr-un vis visat cu ochii deschisi, pe cand cautam sa ma aerisesc. Am vrut sa evit parcul, fiindca odata cu imprimavararea, parcurile devin de nerespirat datorita aerelor pe care plimbaretii urbani si le dau. Mergeam ca o naluca, fara sa ma uit pe unde trec, mai degraba condusa de instinct sau de intuitie, decat de sentiment. Daca in ziua aceea m-as fi lasat condusa de sentiment, as fi riscat sa fiu dusa de nas de acesta si m-as fi oprit la casa de pe colt, cu scopul precis de a-i transmite casierei* un mesaj cu miez, asa, ca intre casiere ce suntem noi doua. (*na: o casiera este o femeie care casuieste intr-o casa):
“Nu cred ca se poate vorbi despre o logica a sentimentului, sentimentele sunt, prin firescul lor, ilogice. S-ar putea vorbi, eventual, despre logica resentimentului. Mecanica.”

Este incredibil ca in Bucuresti mai sunt strazi pe care le credeam apartinand unei lumi disparute, strazi unde iti tiuie linistea in urechi si aerul te patrunde atat de adanc incat te indeamna la rugaciune. “Doamne, zic, ce trebuie sa fac ca acasele acestea sa fie si acasele meu?” “Oriunde iti place” veni prompt raspunsul, scris pe caroseria unei utilitare.
He, he, multumescu-mi mie, Doamna :)




sâmbătă, 2 martie 2013

Cu picioarele pe pamant



Impresarul meu incerca sa ma impresioneze. Nimic nou, asta facuse el INCA din prima clipa, inca de la prima intalnire. Se muncea sa-mi implementeze in minte ideea ca este necesar si suficient sa visez si gata. Sa visez cu vise, sa visez in culori, sa visez de forma, sa visez cu cantec, sa visez cu ritm, sa visez cu rima, sa visez cu gandul si gata, astfel ajung sa visez si cu trupul. Ce mai incolo si incoace, sa Visez American este conditia minima si obligatorie ca sa devin ceea ce-mi doream din adancul sufletului meu: SOLISTA.
Nu zic, a fost o experienta pe cinste. Sa visezi American nu e de ici de colo, la-ndemintea oricui. Ca sa visezi American must have or borrow  an American mind, orice ar fi insemnand o astfel de grozavie, fiindca an American mind is a worldwide mind.
Am fost la un punct distanta de a-mi atinge visul cu buricele degetelor, cu buzele si cu podul palmei. Va spun un secret, le-am si atins, dar in clipa aceea s-a revoltat sufletul meu, care tocmai atunci s-a trezit sa mi se adreseze in limba rusa cu mesajul “nu esti o copila, esti un copilot! Vezi pe unde calci, sa  nu ai aceeasi soarta cu cea a Porcului Spinos al lui Tarkovski”. Iar eu, eu ce-am facut atunci si colo? Nimic altceva decat sa ma contrazic pe mine insami: “Personajul nu este al regizorului, ci al scriitorilor”.
“He, he”, m-a luat atunci la misto: “aminteste-ti ce culoare are sangele sufletului tau!”
Uitasem complet si de aceea am dat fuga la piata, ca sa-mi amintesc…

“Barbatul meu a interpretat in mod regal rolul de avocat al diavolului De cate ori el a castigat un pariu, eu am pierdut  un mit. Am fost o echipa unica in lume.
Bunaoara, acum  ani, cand ne-am cunoscut, era teiul in floare. In dimineata aceea m-am sculat ca in fiecare zi, la ora 7, m-am dat jos din pat si, tot ca in fiecare zi, somnoroasa si ciufulita, primul lucru pe care l-am facut, a fost sa pun de cafea. Apoi am aruncat o privire pe fereastra. Pe geamul de la bucatarie, care da spre apus, l-am vazut spunandu-mi buna dimineata in stilul sau unic si inconfundabil, desenandu-mi pe cerul innorat, o pasare Phoenix. Pe geamul de la living, ce da spre rasarit, il vedeam cum imi face cu ochiul si imi deseneaza niste hieroglife din Nimbus, pe care eu le-am transcris asa: “Buna dimineata!”
Ce zapacit!
In dimineata aceasta am fost cam suparata pe el. Cateodata se poarta ca un copil rasfatat care crede ca orice jucarie i se cuvine si ca trebuie sa se joace cand si cu cine si cum vrea el. Eh, uite ca nu e chiar asa! Dar tot m-am dus sa pun de cafea. Apoi am vorbit nitel cu florile si abia apoi am aruncat o privire pe fereastra.
Si de la apus si de la rasarit, si de la miaza-zi si de la miaza-noapte, intre cerul senin, soarele diminetii si noi, era in aer laptos.
Stie si ca imi place cafeaua cu lapte si stie si cum sa ma lase in pace” :)

vineri, 1 martie 2013

Ori


-În ce zi suntem azi? mă întrebă.
Îl priveam. Era absorbit cu totul de proiectul la care lucra. Era atât de absent încât mi-am imaginat că întrebarea avea mai degrabă rostul de a-l ține cumva într-o realitate pe care și-o dorea ca pe un punct de referință. Întrebarea ancoră, întrebarea token, întrebarea cârlig. Sau poate că din comoditate. Sau poate din mărinimie, gândind probabil că, prin răspunsul meu, mă implică în proiectul respectiv ca și coautor. Unul mic și aflat la limita neimportanței, dar totusi trecut ultimul pe generic, pe listă, pe legendă, pe bibliografie, dar trecut. Mâna în care ținea creionul îi făcea acestuia vârful să vibreze. Fremăta ca un glonț gata să iasă pe teavă, torcea ca motorul unei mașini a cărei pedală de ambreiaj era apăsată până la podea, în timp ce talpa ce ținea pedala de accelerație în frâu, îi refuza bestiei dreptul la libertate
-În ce zi suntem azi? Dificil răspuns, am zis. Aș fi putut să tac. Ba nu, nu aș fi putut.
-Dificil? De ce? Ar fi putut să tacă, dar nu a facut-o. Și de aceea i-am răspuns:
-Nu noi suntem în ziua de azi, ci ziua de azi este în noi.
-OK, zise zâmbind, ce zi e azi în noi?
-Vezi, asta complică și mai mult situația, fiindcă am aproape convingerea că ziua de azi din mine nu este una și aceeași cu ziua de azi din tine. Fiindcă, vezi tu, fiecare dintre noi suntem spațiul dintr-un perpetuum mobile iar ceea ce ne diferențiază sunt bilele de timp ce ne pun în mișcare. Ele sunt timpul ce trece prin spațiu, ziua, ora, minutul, clipa din noi.
-Bine, zise aproape nerăbdator să-și vadă de treabă și totuși stârnit de discuția iscată de o banală întrebare. Reformulez: ce zi e azi în mine?
-Păi pe mine mă întrebi? Vrei ca eu să-ți spun ce zi e azi în tine? Nu știu ce zi e azi în tine.
-Uită-te în calendar, te rog.
-OK, ziua de azi din tine poate fi ziua mănușilor din dantelă, a umbreluțelor și a rochiilor lungi, a mașinilor de epocă, a vestonului, jobenului, bastonului și a ghetrelor. Sau poate fi, din punctul de vedere al celui de-al doilea calendar în care am posibilitatea să mă uit, ziua din tine poate fi gustul, aroma, buchetul și căldura unei cafele proaspăt râșnite și preparată la ibric. Ori poate fi ziua în care ducele de Wellington l-a înfrânt pe Napoleon la Waterloo.
-Vrei, te rog, să nu-mi mai vorbești din poze? Vezi ce zic cifrele și literele.
-Ah, păi zi așa!
D.a.p.d.v., e foarte probabil să fie vineri, 1 martie 2013, ori Friday, 3/1/2013, ori….