sâmbătă, 23 februarie 2013

Scara



-Tot înainte! zise d-l Dinu, vecinul meu, joi seară pe când îi scriam chitanța pentru plata întreținerii pe luna ianuarie 201_+ fond de reparații.
-Depinde de ce anume înțelegem prin “înainte”, d-le Dinu, zic. Înainte în viitor sau înainte în trecut?
-Cu mine n-o să vă certați niciodată, domniță, știți lucrul acesta, fu replica lui.
-Dar de ce ne-am certa noi doi, d-le Dinu, nu avem nici un motiv să ne certăm.
Mă gândeam că eu aș merge înainte în trecut. În anul 1984, la cei 19 ani ai mei, imediat dupa bac și nu aș mai repeta nimic, dar nimic din toate făcutele de până acum. În privința asta ne-am pus de acord, și începutul și sfârșitul au ca punct de referință actul pe care, în prezența martorilor, semnezi de bună voie și nesilit de nimeni, un angajament pe viață. Angajamentul.
-Așa e, își dădu acordul și d-na Menciu, vecina mea de la scara 4, care până atunci mă certa că de ce scara ei nu este la fel de frumoasa ca celelalte două scări, unde două femei frumoase și-au pus în operă talentele organizatorice și de design, una pe banii ei și una pe banii comunității.
- Copilul care nu plânge…., veni replica d-lui Dinu, cu un citat din înțelepciunea populară cu autor necunoscut.
-Așa e, zise d-na Menciu, o bătrână din naștere, fără copil, iar eu am gândit despre ea că e cazul să-i tai chitanța și s-o las să plece, deoarece începea să mă agaseze ba cu nedumeririle, ba cu certitudinile ei.
În realitate îi tăiam chitanța, dar în suprarealitate ori în paralelorealitate, nu știu, îmi scriam cererea de eliberare necondiționată. Mă gândeam că am scris și eu câteva cărți, dacă este să adun tot ce-am scris pe forum, pe blog, la bloc sau pe facebook. Cărți citite, judecând după reacția cititorilor.
În biroul casieriei de la etajul 1 al scarii 3 auzeam tăcerea. N-a fost nimeni care să îmi poata răspunde la întrebarea “unde este ghișeul la care oamenii liberi își pot depune cererea de eliberare”. La radio cânta Direcția 5 iar eu citeam dintr-o carte scrisă de un complex de autori, de la pagina 186.

“Maestre, ce pot să fac pentru dumneavoastră?
Și chiar dacă întrebarea pare tâmpită, tâmpită tare-și chiar e tâmpită rău, omul rămâne înmărmurit și apoi, răspunde:
-De unde știi că sunt Maestru?”

La pagina asta am închis cartea. Înapoi la 1984. Mi-am început călătoria în timp promițându-mi că nu uit nimic din tot. Pentru că dacă aș uita, m-aș afla în pericol să repet aceleași greșeli, ori asta m-ar face să fiu inimaginabil de tâmpită. Nescuzabil de tâmpită. Impardonabil de tâmpită câtă vreme i-aș pierde astfel timpul și răbdarea lui Dumnezeu cerându-i o a doua șansă pe care s-o duc, în final, la unul și același numitor comun al unuia și aceluiași deznodământ. Da, merit încă o viață, mi-am început pledoaria pentru ea. Nici începutul și nici sfărșitul acesteia nu au importanță sau relevanță, ci miezul, suma nimicului de zi cu zi. Totul.

“-Aveți din aia, continua el, o…cum se zice, un cerc interior.
……………………………………………………………………………………………
De unde știi că sunt Marele Maestru al Cercului Interior?”

2 comentarii: