Scara



-Tot inainte! zise d-l Dinu, vecinul meu, joi seara pe cand ii scriam chitanta pentru plata intretinerii pe luna ianuarie 2013+ fond de reparatii.
-Depinde de ce anume intelegem prin “inainte”, d-le Dinu, zic. Inainte in viitor sau inainte in trecut?
-Cu mine n-o sa va certati niciodata, domnita, stiti lucrul acesta, fu replica lui.
-Dar de ce ne-am certa noi doi, d-le Dinu, nu avem nici un motiv sa ne certam.
Ma gandeam ca eu as merge inainte in trecut. In anul 1984, la cei 19 ani ai mei, imediat dupa bac si nu as mai repeta nimic, dar nimic din toate facutele de pana acum. In privinta asta ne-am pus de acord, si inceputul si sfarsitul au ca punct de referinta actul pe care, in prezenta martorilor, semnezi de buna voie si nesilit de nimeni, un angajament pe viata. Angajamentul.
-Asa e, isi dadu acordul si d-na Menciu, vecina mea de la scara 4, care pana atunci ma certa ca de ce scara ei nu este la fel de frumoasa ca celelalte doua scari, unde doua femei si-au pus in opera talentele organizatorice, una pe banii ei si una pe banii comunitatii.
- Copilul care nu plange…., veni replica d-lui Dinu, cu un citat din intelepciunea populara cu autor necunoscut.
-Asa e, zise d-na Menciu, iar eu am gandit despre ea ca e cazul sa-i tai chitanta si s-o las sa plece, deoarece incepea sa ma agaseze ba cu nedumeririle, ba cu certitudinile ei.
In realitate ii taiam chitanta, dar in suprarealitate ori in paralelorealitate, nu stiu, imi scriam cererea de eliberare neconditionata. Ma gandeam ca am scris si eu cateva carti, daca este sa adun tot ce-am scris pe forum, pe blog sau pe facebook. Carti citite, judecand dupa reactia cititorilor.
In biroul casieriei de la etajul 1 al scarii 3 auzeam tacerea. N-a fost nimeni care sa imi poata raspunde la intrebarea “unde este ghiseul la care oamenii liberi isi pot depune cererea de eliberare”.
La radio canta Directia 5 iar eu citeam dintr-o carte scrisa de un complex de autori, de la pagina 186.
“Maestre, ce pot sa fac pentru dumneavoastra?
Si chiar daca intrebarea pare tampita, tampita tare-si chiar e tampita rau, omul ramane inmarmurit si apoi, raspunde:
-De unde stii ca sunt Maestru?”
La pagina asta am inchis cartea. Inapoi la 1984. Mi-am inceput calatoria in timp promitandu-mi ca nu uit nimic din tot. Pentru ca daca sa uita, m-as afla in pericol sa repet aceleasi greseli, ori asta m-ar face sa fiu inimaginabil de tampita. Nescuzabil de tampita. Impardonabil de tampita cata vreme i-as pierde astfel timpul si rabdarea lui Dumnezeu cerandu-i o a doua sansa pe care s-o duc, in final, la unul si acelasi numitor comun al unuia si aceluiasi deznodamant. Da, merit inca o viata, mi-am inceput pledoaria pentru ea. Nici inceputul si nici sfarsitul acesteia nu au importanta sau relevanta, ci miezul, suma nimicului de zi cu zi. Totul.
“-Aveti din aia, continua el, o…cum se zice, un cerc interior.
……………………………………………………………………………………………
De unde stii ca sunt Marele Maestru al Cercului Interior?”





Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie