A zambi



Am intrat in localul acela ca intr-o carte. “… in micuta cafenea de pe strada Saint-Paul, in buzunare aveam timp berechet”. Tocmai platisem pretul unei erori de estimare. Sau de apreciere. Cochetam cu gandul sa ma ajut de un truc. Sa ma ascund si sa astept ora exacta plus 10 minute, ora la care sa ies din ascunzatoare si sa intru in spatiul de intalnire ca si cum as fi stapana jocului. As fi putut sa fac asta. Ce n-am putut sa fac a fost sa pozez in ceea ce nu sunt.
M-am asezat si am inceput sa privesc in gol. In local nu se fuma. Nu stiam ce sa fac cu mainile, dar ceea ce ma nelinistea cu adevarat era ca nu stiam ce caut eu acolo.
Impropriu spus  ca priveam in gol, cata vreme citeam reclama de pe peretele din fata, un text ce inca de la primele cuvinte a generat crearea unei conexiuni cu un rand de text citit pe un blog, rand ce a generat conexiunea cu un fragment de text scris in blog si ce fusese scris ca o consecinta a unei conexiuni dintre un gand devenit text si postat pe un site, citit devenit citat si venit in conexiune cu aburii calzi si aromati ce se resipisera din paharul cu ceai savurat ca anticipatie pentru cana devenita odata cu trecerea anotimpului, naratiune, redevenita ceasca odata cu trecerea gandului ca o urma de lapte intr-un expresso lung si insirat in intrebarea "si daca e adevarat”.
Abia atunci am inteles voia intamplarii. Erai deja acolo. Iti luasem umbra cu mine odata ce trecusem pe langa locul unde te ascunsesei. Cand ai ajuns, tocmai vorbeam cu ea. Ii spuneam ceva din inima, ca raspuns la niste intrebari puse din cap. Cand te-ai reunit cu ea, am lasat privirea in jos, nu pentru ca as fi o timida, dar din respect pentru momentul tau de intimidate pe care l-ai avut cu tine insuti.  

Hei, tu, cel din coltul de unde scrii, esti un frustrat disperat de viata si las. Nu ca nu te-as intelege, dar ti-ai varsat in neant umorile sub pseudonim si acum le vinzi fraierilor ca arta. Trebuie sa stii ca jumatate din arta ta am dat-o la porci! Si scroafe.

Hei, tu, cel din coltul de unde pozezi, nu sunt din generatia tatalui tau! Si nici nu sunt o pasagera, ci un excelent strateg al stilului marsarier!

Hei, tu, cel din coltul de unde citesti, da drumul la muzica, am de gand sa te invit la dans, fie macar si pentru eternitatea unei clipe.

Hei, tu….

Trebuie sa-ti spun, dar nu stiu cum sa incep. Daca ti-as spune “Imi pare rau ca te-am dezamagit” ar fi un nonsens si un neadevar, fiindca atunci cand am un scop ultim si acesta e numai unul, voia intamplarii imi ofera mijloacele pentru a-l atinge, reducand la zero influentele liberului arbitru. Iti pot spune acum ca sunt, in intregul meu, contrariul a ceea ce inseamna premeditare si care este un concept ce a adunat in intrinsecul sau, intreaga lasitate de printre lumi. Asadar, daca te-ai intrebat de ce nasturele de la camasa mi s-a deschis fix in dreptul bustului, este pentru ca de sub maioul ce-l imbracasem ca pe o aparenta a modestiei, dadea pe dinafara preaplinul curajului de printre lumi.
Il impartisem in doua si il inghesuisem in cupe lucrate pe comanda, fiindca cele standard, produse, promovate si comercializate in economia de piata de tip mafiot, nu ma mai incapeau. Am crezut ca a fost doar un moment de revolta, si ca se cerea dat afara, dar de fapt cele ce facusera lucrurile sa se intample, fusesera legile fizicii care imping contrariile unul spre celalalt, creandu-le senzatia de atractie.
Nu as fi reusit sa te dez_amagesc, daca asta mi-as fi propus. As fi reusit doar sa mai adaug inca un capitol in evantaiul amagirilor pe care ti l-ai construit fie mult prea devreme, fie mult prea tarziu. Ceea ce ti-ar fi fost fatal, nu pentru ca nu mai era loc, dar pentru ca nu mai este timp. 



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie