A pomeni

Deci eu nu știu alții cum sunt, dar eu când sunt supărată, adică SUPĂRATĂ, zâmbesc. Merg pe stradă și zâmbesc, pentru că mă gândesc că nu-i nimeni vinovat fiindcă îmi tună mie și-mi fulgeră, și că n-am nici un motiv să împart supărarea mea cu ei. Mă gândesc că le au și ei pe ale lor.
Dar când sunt veselă, adică VESELĂ, merg pe stradă și râd. Câteodată mă prefac că vorbesc la telefon, că să nu mă creadă lumea nebună, că ce motiv am eu să râd, când lor le tună și fulgeră. Așa și azi, mă întreabă un bătrânel că de ce râd. Să-i spun și lui, că vrea și el să radă. N-am vrut să-i spun, nu merita. De fapt am vrut să evit nefericirea unei neînțelegeri.
L-am întrebat afișând un aer distrat:
-Am râs? 😇
-Da. Ziceți-mi și mie, să râd și eu.
-Eh, zic, râd și eu ca prostul de ce-și aduce aminte.
Mai devreme asistasem la o scenă care m-a inspirat. Mă gândeam că eu nu mai vreau să avem lei în România. Lei, adică plăsticuțele alea de le zicem bani. Eu vreau să avem lupi sau urși. Sau mai bine mistreți. Cum au croații jderi, kuna pe înțelesul lor. Sau boi.
Să intri dimineață în măcelărie și să zici:
-Buna dimineață, ce mai faceți? Cât mai costă azi un kg de carne de vită?
-22,00 de boi.
Sau, mai pe la prânz să vrei să mergi în centru, să iei masa la La Mama și, în acest scop, întrebi la stația de bus:
-Nu vă supărați, cât mai costă o călătorie RATB?
-Un bou și 30 de vitei.
-N-am mărunt, vă dau un bou și jumătate și îmi dați restul.💚

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vineri

Amintire

Cealaltă

Albastra

Radiografie

Suit sixtin

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,

Zgomot