Noaptea cea mai noapte

Toată copilăria mea mi-a fost frică de întuneric. Și toată adolescența și tinerețea mea mi-a fost frică de întuneric. Chiar și la maturitate mi-a fost frică de întuneric. O viață de om mi-a fost frică de întuneric, fără ca măcar să știu de ce anume îmi este frică. Până pe la zece ani îmi era cumplit de frica la gândul că aș putea rămâne peste noapte închisă într-o biserică. Imaginea chipului pictat al lui Dumnezeu, privindu-mă din susul cupolei, mi se părea îngrozitor de înspăimântătoare. La fel de înspăimântătoare ca gândul că m-aș putea rătăci noaptea într-un cimitir.
Când am mai crescut, întunericul de care imi era frică, lua chipul și asemănarea unor secvențe de film, de carte sau de poveste ascultată la cei mai mari ca mine, despre strigoi, stafii, zombi, demoni, draci și alte cele.
Și, cum de ce ți-e frică, nu scapi, iată-mă în prag de cea de-a treia tinerețe bântuind prin lumina noastră cea de toate zilele și căutând răspuns la întrebarea întrebărilor.
Oh, da! Marea Amăgire. Marele iluzionist a fost lumina. Lumina cu jocul ei de raze, de sclipiri de neon și umbre de reflectoare și culori. The Prestige. Lumina, cea care te expune în văzul tuturor și unde tu încetezi să mai fii. Odată cu lumina tu dispari și în locul tău apar clone ale tale, născute din și prin ochii celorlalți. Și tu, cea care ai dispărut, te refugiezi atunci în întunericul din tine, în noaptea, în bezna ta. Acolo și numai acolo ești tu. Și în întunericul tău acolo te culcușești și te vezi mic și neajutorat. Ești doar tu, copilul acela căruia îi era cumplit de frică de întuneric. Toate celelalte măști ale tale au dispărut odată cu lumina.
În întunericul tău nu mai ești mama, nu mai ești soția, nu mai ești femeia, nu mai ești cetățeanul, nu mai ești luptătorul, nu mai ești nimic din rolurile pe care le-ai interpretat. Nu mai ești cea puternică, cea mereu cu zâmbetul pe chip, cea mereu cu vorba bună sau cu fapta bună, cea gata să ajute mereu, mereu optimistă și încrezătoare. Nu mai esti stâlpul, nu mai ești elementul de echilibru. Nu mai ești dumnezeea aia în care viața te-a transformat, te-a obligat să te transformi, oridecăte ori te-a trântit în genunchi doar ca să te forțeze să te ridici, nu mai ești cea invincibilă.
În întunericul tău, dincolo de toate cojile tale, rămâne doar miezul. Ceva mic și fragil și neajutorat. Și tot ce poți să faci în întunericul tău este să plângi.
Și plângi.

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica