Postări

Se afișează postări din decembrie, 2012

7:52

Imediat dupa ce ne-am casatorit, ne-am mutat la casa noastra. Casa noastra era pe atunci un apartament de doua camere, din care noi am inchiriat una, la pachet cu baia si bucataria. Proprietara apartamentului era o profesoara care traia ca sotie a unui sot, proprietar la randul sau, a unei case. Legea de atunci nu permitea unei familii sa detina mai multe proprietati si-ti dadea termen un an ca sa instrainezi una din ele. Si cum orice lege data de cei putini pentru cei multi, e facuta pentru a fi ocolita de acestia din urma, cei doi nu-si oficializasera relatia. Tipa incasa pe vremea aceea 1000 lei chiria pe luna de la noi, pentru care nu s-a semnat nici un fel de contract si, in ciuda faptului ca toti vecinii stiau asta si a legendelor care circulau pe seama delatiunii si a filozofiei de viata de tip capra vecinului, nimeni nu ne-a intrebat de sanatate. Dupa un an ne-am mutat la casa noastra, primita cu chirie de la stat, prin intermediul sindicatului din fabrica unde lucram amandoi…

Ce-a fost, a fost

Eu nu stiu daca in casele celor care aveau functii in partid sau in armata sau in militie sau in securitate sau in sindicate, se impodobea bradul de Craciun. In casele oamenilor se impodobea.
La noi in casa, in fiecare zi de ajun, se impodobea bradul. Nu-mi amintesc sa fi fost vizitati de colindatori, iar eu am urat intodeauna, din toata fiinta mea, gandul si ideea ca as cere ceva, cuiva, chiar daca imi iesesea ceva la afacerea respectiva. Adica de ce sa-mi dea ei, eu nu pot sa-mi iau? Ei dracia dracului!
Impodobeam bradul in ziua de ajun si, cateodata, mama ne povestea despre obicieiurile si traditiile de la ea din sat. Majoritatea dintre acestea aveau miros si gust de porcarii si cozonaci. Niste chestii de bun gust, la urma urmei, mai ales ca mama nu se limita doar la povesti, ci le si prepara, punand in ele tot ce avea ea mai bun: timpul ei, viata. Mainile ei. In tot acest timp imi imaginam ca tata era plecat la vanatoare si chiar asa si era, cata vreme atunci cand venea acasa, ad…

Ce-am facut

Atat. Cheia in care sunt citite aceste cuvinte se gaseste in semnele de punctuatie.
“Atunci cand evangheliile vor ajunge la capatul lumii”…
Am inceput de mica. La 19 ani m-am angajat, la 21 de ani m-am casatorit. Ambele actiuni au fost urmare a propriilor mele alegeri. Pe prima am ales-o cu mintea, pe cea de-a doua am ales-o cu inima. Acum am intrat in al 48-lea an de viata si al 27-lea an de casnicie. Mai in gluma, mai in serios, as zice, in loc de concluzie, ca alegerile pe care le-am facut cu inima au fost cele mai trainice dar, in acelasi timp, cele mai greu de dus. Fiindca, pentru a-si pastra trainicia, ele iti cer necontenit sa investesti in ele. Sa le tii in viata, sa le resuscitezi, sa le insufli noi si noi impulsuri, sa le pastrezi ritmul si cadenta. Sa nu le lasi sa moara. Si tocmai de aceea, exista si momente cand simti ca nu te lasa sa traiesti. E ca un cerc vicios, dar este viata. Tocmai pentru ca asta presupune actiune.
Ce-am facut
Restul sunt semne de punctuatie.

Daca ci…

Ora la care toate povestile dorm

Am stiut ca sunt insarcinata inca inainte de a merge la doctor sau de a-mi face testul de sarcina. Pur si simplu am stiut, doar nu eram la prima astfel de experienta. Am stiut dar nu m-am bucurat deloc, pentru ca nu ma simteam pregatita sa fac fata unei noi astfel de provocari, desi aveam deja 30 de ani.
Din fericire sau nu, am avut totala libertate de a lua astfel de decizii. De aceea m-am dus la doctor, cu scopul precis de a face o intrerupere de sarcina. Aveam programare la un el, dar la intrarea in cabinetul lui, am dat cu ochii de o ea. Femeia era sotia doctorului, obstetrician ca si acesta, sosita in ziua aceea pentru a-i prelua pacientele. De cum m-a vazut, desi stia pentru ce ma programasem, n-a schitat nici un gest care sa aminteasca macar de ceea ce avea ea de facut atunci si acolo. M-a invitat sa iau loc si m-a intrebat “de ce?”. Puteam sa o reped, sa-i spun ca nu e treaba ei, ca nu o priveste. Dar i-am spus adevarul. “Am in familie antecedente de gemeni. Al doilea copil …

Noroc

Imagine
Am visat ca eram un cadou. Eram un cadou ambalat nu tocmai atragator. Eram un cadou mai degraba respingatoar, cata vreme nu se apropia nimeni de mine. Eram ca o cutie a pandorei impachetata in hartie sifonata, de care se temeau toti, vrajiti fiind de mituri si alte povesti nemuritoare si fara ca macar sa simta, sa intuiasca ori prin minte sa le treaca sa ma caute. Ar fi riscat atunci sa se pateze de lumina, de culoare, de gust si de parfum, iar cand ar fi obosit de toate acestea, ar fi riscat sa cada in intunericul somnului fara vise.
Eram un cadou urat, inconjurat de cadouri ambalate frumos si pline de talente: cantau, dansau, pictau, scriau, pozau si, mai presus de toate acestea, isi plangeau soarta de a fi dorite de toti. Noroc ca m-am sculat. Norocul meu...




Secvente

Imagine
Pe strada mea a plouat invers, de la pamant la cer. Si de la sud la nord. Sau de la dreapta la stanga, cum vedeam eu ca se petrec fenomenele, asezata fiind cu fata spre rasarit, cu spatele spre apus si cu cana de cafea in mana. Precis ca explicatia nu poate fi decat una: capriciul (sau poate aritmetica) celui care bate. Si care indiscutabil si-a gasit sfarsitul prin a se da batut. Nu stiu la altii cum a fost, dar pe strada mea, norii au stat in cap, cand au plouat. Ca Absolem :) In orice caz, este bine de stiut ca secretul reusitei nu se afla in grosimea, subtirimea sau nr. de centimetri, ci in elasticitate, proprietatea aceea care nu lasa loc deformarii plastice pana la iremediabil, irecuperabil. Binecuvantata fie cafeaua! Si mailul, pentru ca m-a scutit de insistenta postasului de a bate la usa exact cand imi era mie lumea mai draga.
Blocul de vis-a-vis a fost invelit in ceata. Si cel de langa el si cel de langa el. In afara de blocul de vis-à-vis, de cel de langa el si de cel de …

Buna seara

Imagine
Eram toata mov din cap pana-n picioare, numai parul imi era pe jumatate mov. In sensul de rosu. Jumatatea de albastru imi curgea alene prin vene odata ce sangele mi se facuse apa. Tocmai iesisem de la BRD unde platisem pretul lichiditatii mele si ma indreptam in pas alunecos spre cea de-a doua banca, unde am intrat cu scopul precis de a-mi pune semnatura pe un document de depunere numerar in contul FIRMEI, fie-le zilele lungi, noptile bogate, serile vesele si aerul bland.
Fix la mijlocul drumului m-am intalnit cu el. Era tot portocaliu, din cap pana-n picioare, numai capul ii era pe umeri, in sensul de albastru. Jumatatea de rosu ii curgea probabil prin vene, din ce in ce mai ritmat, judecand dupa chipul ce i se luminase intr-un zambet pana la urechi. Am pariat pe o jumatate de pas in dreapta, cedandu-i prioritatea, dar am pierdut pariul. Am castigat, in schimb, timp cat sa scriu acum despre ce-ar fi fost daca…


Bună dimineaţa

Pe partea noastră nu se mai aprind luminile. Noroc cu partea de vis a vis. La metrou e linişte acum, de când zăpada a redus la tăcere praful. Un 668 se pune în mişcare şi îşi ia avânt spre centru. Câţiva călători şed zgribuliţi şi înfofoliţi pe cele câteva scaune de ei ocupate. După mers, un cuplu de tineri se îndreaptă spre Valea Argeşului. Cele câteva lumini aşezate aleator pe la ferestre ale blocurilor de peste stradă, ascund dincolo de ele poveşti una mai misterioasă ca cealaltă, pe care, probabil că dacă ar mai trăi, fratii Grimm le-ar aşterne pe valuri, valuri de hârtie.
Ieşind de pe Târgu Neamţ, un taxi face slalom pe carosabil, urmat de umbra unui trecator...9494, aici Bucureşti, România.

O cafea si o carte

Oricine stie sa scrie este scriitor. Toate celelalte criterii de selectivitate tin exclusiv de practica admiterii de noi membri intr-un club. Imi imaginez, si marturisesc ca rad acum cand scriu o asa traznaie, imi imaginez, spuneam,, un grup de 53 de cititori care ar citi cartea celor 53 de scriitori in timp record si apoi ar scrie o recenzie despre carte. E oare posibil ca astfel sa se nasca o carte noua, scrisa de cititori, deveniti astfel scriitori? Este, atata timp cat li se permite acestora sa-si scrie parerile, opiniile si sa-si descrie senzatiile, trairile, emotiile si impresiile din timpul lecturii, respectandu-li-se acestora libertatea de expresie, propria creativitate si ar fi lasati fara limitele tiparelor impuse pentru asa numitul “comentariu literar” invatat la scoala, tipare fara suportul carora, “marii” scriitori romani nu s-ar fi mentinut atata amar de timp intr-un top numit generic “manual”. Mde, unii cu orgoliile si/sau interesul si altii cu frustrarile…

E de la ei

Imagine
Stie cineva unde sau cu ce am gresit sau gresesc, ori din ce motive sablonul “vizualizari dinamice” nu mai poate fi personalizat? In sensul ca indiferent de alegerile facute, indiferent de optiuni, de stil, de culoare, nu se salveaza nimic din toate acestea si, vreau nu vreau, sunt fortata sa ma intorc la tema si culorile prestabilite? 
Si da, il prefer pe cel dinamic, fiindca cel static ma face sa ma simt ca la un continuu control ginecologic. Nu mai vreau ca oricine intra in blogul acesta sa dea cu nasul de cartea mea deschisa si etalata non stop. E indecent! Intr-o mai veche ordine de idei, imi doresc ca ziua de vineri 21.decembrie.2012 (GMT+2 Bucuresti, Romania) chiar sa aduca o schimbare. Imi imaginez ca totul se va intoarce cu susul in jos si toti vom ajunge in locul pe care il meritam. Nu zic acum ca voi ajunge neaparat in rai, dar macar mai schimb iadul!

Noaptea cea mai noapte

Toată copilăria mea mi-a fost frică de întuneric. Și toată adolescența și tinerețea mea mi-a fost frică de întuneric. Chiar și la maturitate mi-a fost frică de întuneric. O viață de om mi-a fost frică de întuneric, fără ca măcar să știu de ce anume îmi este frică. Până pe la zece ani îmi era cumplit de frica la gândul că aș putea rămâne peste noapte închisă într-o biserică. Imaginea chipului pictat al lui Dumnezeu, privindu-mă din susul cupolei, mi se părea îngrozitor de înspăimântătoare. La fel de înspăimântătoare ca gândul că m-aș putea rătăci noaptea într-un cimitir.
Când am mai crescut, întunericul de care imi era frică, lua chipul și asemănarea unor secvențe de film, de carte sau de poveste ascultată la cei mai mari ca mine, despre strigoi, stafii, zombi, demoni, draci și alte cele.
Și, cum de ce ți-e frică, nu scapi, iată-mă în prag de cea de-a treia tinerețe bântuind prin lumina noastră cea de toate zilele și căutând răspuns la întrebarea întrebărilor.
Oh, da! M…

"Ne vedem joi"

Adevarul este unul, momentul adevarului este al fiecaruia dintre noi. Altfel spus, adevarul este cuprins intre muntele cel mai inalt si adancul cel mai adanc si numai noi alegem pana unde si pana cand ne aventuram in cunoasterea lui. Limita aceea va fi adevarul nostru ultim.
Lucrurile ar fi simple, daca nu s-ar complica (prin derivatii in plan orizontal) atunci cand unii dintre noi sunt gata sa moara, sau mai degraba sa ucida, mai mult sau mai putin metaforic, doar pentru a-i convinge pe ceilalti de faptul ca adevarul lor este cel valabil.
Iata motivul pentru care iubesc minciuna. Iubesc minciuna, dar imi displac carcotasii. Carcotasii carcotasi.
Si nu, nu-i urasc, pentru ca ura mea merita o soarta mai buna decat s-o irosesc pe ei. Nu zic, candva i-am gasit amuzanti, dar pana am inteles ca, prin jocul lor, se dovedesc a fi un suport al nesimtirii omenesti. Deoarece nu de prostie este vorba, ci de nesimtire. Niste maimute.
Aseara chiar au atins culmea maimutarelii, prin rubrica “Glas…

Mintea romanului cea de pe...

Pana in 1989 am primit o educatie spartana. Nu stiu daca parintii mei, profesorii ori partidul au stiut ce fac ori au facut exact ceea ce si-au propus. Stiu doar ca am invatat sa ma lupt pentru fiecare firimitura de viata. Gustul primei farame de libertate l-am invatat in Piata Universitatii in 1990. Tot in 1990 am gustat prima mare infrangere din viata mea de pana atunci. Si aveam deja 25 de ani. Primul esec. Prima pierdere si care s-a datorat unor alegeri. Alegeri care nu au fost ale mele, ci ale parintilor, socrilor, profesorilor, batranilor mei. A unui procent de 90% . Dintre acestia. Cei de atunci sunt cei ce acum isi plang soarta si isi inventeaza tot felul de tapi ispasitori. Ei sunt cei de la care am invatat ca “calcatul peste cadavre” este cea mai inteleapta atitudine pe care o poti adopta atunci cand in jurul tau roiesc rebuturi ale libertatii absolute. O perioada de libertate in care partidele au aplicat pe alegatorii lor, o “educatie” tiganeasca, trasformandu-i pe acestia…

Optiuni

Asadar, m-am desteptat pe muzica si versurile imnului Marii Britanii (si nu numai). Nu, nu fusese nici soneria ceasului meu desteptator si nici indemnurile muzicale post decembriste intonate la ceas festiv romanesc. Asta dupa ce noaptea trecuta am visat ca dracu’.
Adormisem digerand un text pe care tocmai il citisem, recomandat de Sorin Dinco, scris de Dosa Andrei si intitulat “Arata-le cine-i seful”.
Ha, ha, creierul meu obosit s-a lepadat de raspundere, spalandu-si metaforicele-i maini si aruncand toata povara sefiei asupra inimii mele. Incitant, zise fierea, fierband de nerabdare sa afle scorul acestei partdide de tenis care s-a incins odata cu refuzul inimii de a prelua functia de conducere. Ca sa evite dezechilibrul cauzat de o iminenta criza de autoritate, organele mele vitale, oasele mele, carnea, cartilagiile, intreaga mea anatomie s-a adunat intr-o fratie care si-a ales ca lider, sangele, bazandu-si alegerea pe unicitatea acestuia in raport cu neutralitatea cuva…