Campus



Citisem prima oara despre asta intr-un blog de pe weblog.ro, platforma unde am avut eu primul meu blog. “Tocmai ceea ce stii te impiedica sa stii”. Nu-mi amintesc cine a scris-o, dar mesajul mi-a ramas inscris in memorie. Am asociat randul acesta scris de un necunoscut cand am vazut “Avatar”, cu scena unde Neytiri il invata pe Jack despre faptul ca “nu poti umple un pahar deja plin” si ca inainte de a invata lumea ei, e nevoie sa se goleasca de lumea lui.
Ultima oara cand facut o conexiune cu ideea, a fost cand am vizionat “2012”, scena de aproape de final, unde batranul calugar tibetan ii arata mai tanarului sau discipol, pilda unei lumi de preaplin, o lume ce da pe dinafara de plina ce ee a insasi.

Am o amintire vie de cand eram in clasa a treia sau a patra, de la ora de “Stiintele Naturii”. Doamna invatatoare ne vorbea despre resursele naturale. Cred. Parca. Nu stiu, pentru ca, din banca mea din mijlocul randului din mijloc, nu priveam la tabla, nici nu cascam gura la doamna invatatoare si nici nu luam notite, ci priveam pe geam la coroanele copacilor si ma imaginam alergand pe dealuri si pe campii, prin vai si prin munti. Imi placea sa ma vad pe dealul desenat in “Abecedar” la litera t,T, de la tractor.

Mai am o amintire vie de cand calca mama rufe, in “anticamera” din casa noastra de tip vagon. Eram in clasa intai, la adunare. Intelesesem ca trebuie sa inteleg ca 3+4=7, dar nu pricepeam neam de ce trebuie sa pricep ca si 4+3= tot 7. Nu intelegeam si gata. Adica as fi putut-o memora si pe asta ca pe o poezie, dar cica nu era suficient. Si fiindca mama nu a stiut cum sa-mi explice ceea ce nu intelesesem de la d-na invatatoare, mi-a tras o mama de bataie, cantandu-mi pe ritm de toba acelasi refren: “4+3=7, 3+4=7,  4+3=7, 3+4=7”…aceeasi marie, cu alta palarie. 
“That's A Little Bit More Information Than I Needed“, cum i-ar fi spus Uma Thurman in “Pulp Fiction”, lui John Travolta care o anunta ca-si va continua placuta seara petrecuta in doi, ducandu-se sa se pise.
Am iertat-o, pentru ca am inteles ca isi dorea pentru fetele ei o viata mai buna decat a avut ea. Ceea ce ea nu a inteles nici pana acum, este ca daca reteta ei de fericire a dat chix sau ea a dat chix cautand reteta de fericire, nu avea nici un drept sa ne predea si sa ne oblige sa ingurgitam aceleasi ingrediente, in aceleasi proportii si mod de preparare. Ori asta este valabil si pentru invatatoarea mea si pentru mama mea.

Asta am facut eu toata copilaria mea. Am inghitit cu forta un rahat pe care mai apoi l-am scuipat cu ocazia testelor, lucrarilor de control, extemporalelor, oralului, tezelor, examenelor. Dupa ce ma goleam de ele, redeveneam eu, cea naturala. Virgina. Am fost printre primii in clasa. Dar numai pana la liceu, unde deja rahatul ingurgitat cu forta, in ciuda faptului ca era scuipat ca si pana atunci, incepuse sa lase urme asupra virginitatii mele. Urme de indoiala nascute din gandul ca am gresit si ca, iata, am ajuns la majorat, la examenul de maturitate si ca, avandu-i ca exemplu pe colegii mei de clasa si de generatie, ori eram oaia neagra, ori eram proasta proastelor, ori eram varza la capitolul cultura generala.
Si asta pentru ca nimeni, niciunul, niciodata nu a dorit sa stie, sa vada, sa asculte, sa guste din necunoasterea si nestiinta mea.

Pentru ca stiau ei. Pentru ca ei stiu. Pentru ca stiu ei mai bine.


Comentarii

  1. Cum poti tu sa le scrii Ani! Uite asa ma simt si eu uneori. Plin de rahat si golit de informatie. Optiuni, optiuni. Doar doua am acum in minte. Mai fac un curs sau mai cumpar un pampers parfumat sa nu duhnesc a fanta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce bine ne-ntelegem noi noi :)
      De scris le-am scris usor, intreaba-ma cum le-am trait :)

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie