A patra și ultima dată


...jur pe roșu :)

Tot am un vis care mă urmărește. Se face că mă aflu în fața unei comisii de examen. Nu conștientizez încă de la început că despre un examen este vorba. Poate că este doar o formă de protecție; dacă al meu inconștient m-ar lăsa să știu, probabil că tracul s-ar transforma în panică, în frica de a nu fi pregătită, ceea ce ar avea ca rezultat eșecul meu. Bine, nu știu, dar înțeleg repede. Sunt, totuși, deșteaptă.
Ei există. Fiți bineveniți. Luați loc, vă rog! Stați comod? Cu ce să vă servesc: un pahar cu apă, o cupă cu vin, un cointreau, un gin tonic, orice de băut, nimic?! Poate ceva ambrozie? Merge de minune cu nectarul! Un gând bun? O stare de nestare, de beție, de potență, ceva?! Vă rog să nu mă refuzați; vă mai pot oferi agonia mea! Ah, am înteles, nu vă place. Dar poate vă place extazul meu.
Nu vă mai întreb, luați ce vreți, înfruptați-vă! Dar nu uitați că acesta este un act de sacrificiu liber asumat. Să vă fie de bine!
Începe să-mi placă. Descopăr că limitele pe care eu mi le-am stabilit, pot fi depașite cu ușurință. Sunt constienta, receptez, îmi accesez memoria (habar nu aveam de ea!), dau răspunsul, emit. Uite așa, iar și iar, avansez un nivel dupa altul, exact ca la jocurile virtuale (și nu numai). Îmi place din ce în ce mai mult, prind curaj, încredere în forțele mele, văd că pot și pot mai mult.
Îmi spun că dacă nu eu, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când? Doar de ceva vreme mă privesc în oglindă și mă consider ca fiind unica responsabilă de tot ce se petrece în Univers, că doar eu mi le pot rezolva pe toate.
Examenul continuă. Văd că pot din ce în ce mai mult, dar devine copleșitor. Știu că Dumnezeu nu-ți dă niciodată mai mult decât poți duce, dar oare l-am auzit eu pe Dumnezeu cerându-mi să fac asta? Dar poate că mi-a cerut-o fără ca eu să-i aud neaparat vocea? Să continui, să mă opresc aici? Fac oare voia lui, sau voia mea?
Caut ochii examinatorilor mei să-i pot vedea, dar ei se ascund. Incep să zâmbesc, dar zâmbetul meu este mai degrabă unul trist, pentru că nu înțeleg ce rost are acest examen și care este motivația mea? Mă aflu pe picior de plecare, dar îi aud pe examinatori râzând:
“Unde să pleci, ești deja acolo!”
Încep să mă plimb nervoasă prin cameră. Îmi frământ mâinile și îmi mușc buzele. Un du-te vino plin de emoție, de teamă, de înfrigurare. Încep să cânt, deși sunt afona. Mă mai liniștesc nițel când îl vâd pe el. Mă opresc, mă uit în ochii lui și-i strig:
“Nu știu să fac cozonac, ai să mă mai iubești!?”
Am rămas ca o proastă cu ochii-n soare, căci el nici nu m-a văzut, nici nu m-a auzit. Am început să urc muntele ăla. Urcam și, cu cât urcam, cu atât vârful lui se îndepărta tot mai mult. “Ați terminat” strig furioasă la regizorul nebun, “că eu cobor la prima. Oho, nu vă faceți iluzii că voi coborî pe unde am urcat! Poate că v-ați luat cu una, cu alta și nu ați văzut că eu sunt vârful de munte. Heeei, mă vedeți? Mă auziți? Ia priviți la mine cum îmi iau zborul! Vedeti cum iau forma săgeții? Măăăă duuuc săăăăă măăăăă iuuuuubeeeesc cu maaaaaarea".....și marea eram eu.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie