luni, 6 februarie 2012

Workshop de imagine și comunicare

Trecusem deja prin era glaciară. O retrăisem la scara micro, în biroul casieriei amplasat la etajul întai al scării 3, într-o dupa amiaza de marți, ziua când cele trei ceasuri rele mi-au înghețat tălpile, gleznele și mi-au îmbrăcat genunchii în gheața lor. Mai sus de genunchi, însă, nu au putut urca, fiindcă toți ghețarii, aisbergurile și calotele s-au topit odata ce au intrat în contact cu zona-mi mediană, caldă, umedă și, totuși, temperată. S-au topit întru reconversia lor în atelierul situat la mansarda, unde, într-o atmosfera rece și aerisită, au fost cioplite dându-li-se chipul și asemănarea unor cuvinte simple, rostite clar și cu fermitate, înșirate uniform și omogen, ca untul întins pe o felie proaspătă de pâine, cu un praf de sare deasupra, într-o exprimare a punctului de vedere demnă de luat în seamă.
Era deja joi. Mă îmbrăcasem în costumul de ski pe care îl aveam de doi ani. Eram hotărâtă să fentez pericolul încalzirii globale, mizând nu atât pe efectul cromatic al beneficei combinații dintre roz și gri asupra spiritelor încinse, înfierbântate, clocotitoare, gâlgâitoare, inervate, enervate, iritate, agitate, dar pe statura impunătoare de talia unei iepe din rasa Frizon pe care o căpătasem, îmbrăcându-l. Eram toată un foșnet. Mergeam, foșneam. Scriam o chitanță, foșneam. Mă ridicam, foșneam. Mă așezam, foșneam. Puneam ștampila, foșneam. Totul în jurul meu amuțise. Se auzea doar muzica valsului de fâș. Oamenii se așezară frumos unul aproape de celălalt și se prinseră în acest dans al achitării întreținerii pe luna decembrie. Unii dintre ei, chiar și pe noiembrie, iar unul, pe tot anul.
Așa dansând, ne prinse ora închiderii, ora la care mai înainte de a-i vedea fața, i-am văzut chipul. Generalului, desigur. Cu o mină de senator american și cu talie de aristocrat rus, Generalul mă luă peste picior, în timp ce se adresa adunării și vorbind despre dreptul individului la libertatea de a se poziționa în afara legii:
-În casa mea nu intră nimeni, să vă fie clar! Sunt în topul celor mai buni platnici, cu o cotă lunară de întreținere cu mult peste medie. Verificați-i pe ceilalți!
-De acord. Știți că libertatea despre care vorbeați s-a concretizat în apartamentul locuit de familia preotului, printr-o instalație de încălzire montată în pardoseală, necontorizată și pentru care plătim noi, proștii ceilalți. Inclusiv dumneavoastră.
-OK, înțeleg, aveți dreptate, dar în casa mea aleg eu cine să intre și cine să nu intre. În casa mea puteți intra dumneavoastră, doamnă, oricând vreți, să citiți ce vreți, apometre, repartitoare și alte contoare, cărți, biblii…tot ce se poate citi.
-Așa-i că pot? Și mie mi-ar plăcea să-mi intre în casă Brad Pitt și să-mi citească apometrele și tot ce-i de citit, inclusiv povestea de noapte bună cu Ahile și Briseida, dar n-ai să vezi.
-Doamnă, fumați?
-Nu, mulțumesc, am țigările mele. Și acum mă scuzați, vă rog, am de închis o ușă. Seară bună!
Era sâmbătă. Pe foc bolborosea ciorbița de perișoare, în vreme ce eu navigam pe internet. Copiii își vedeau de ale lor, iar domnul Stoica dădea o ultimă tură prin Mega Image, în așteptarea codului roșu. Toate ca toate, dar să nu rămânem fără țigări! Câțiva vecini ieșiseră să dea zăpada. Care mai de care îi dădea directive omului de serviciu, despre locul unde și cum trebuie să acționeze cu lopata și târnăcopul, în timp ce ei se încălzeau cu o țuică fiartă. Adrian m-a văzut cum îi priveam de la balcon.
-Săru’ mâna, doamnă, l-am văzut pe soțul dvs. plecând la piață. Nu-l rugați să-mi ia și mie o pâine? Eu sunt transpirat tot. M-am certat și cu nevastă-mea...
-Sigur, cum nu!
-Niște salam nu vrea? mă întrebă în zeflemea bărbată-meu, la telefon. Doamna Moise, de la etajul al cincilea al scării 1 mă saluta plina de o voioșie al cărei ecou răsuna între blocuri…oa...mna...Stoica, toica, oica…bine, ine, ne…. M-am ascuns în casă. Am închis ușa și am coborât jaluzelele.
-Alo, ce faci sor-mea?
-Mă joc de-a Maia Morgenstern într-o noapte furtunoasa, de-a Tora Vasilescu în de-ale carnavalului și de-a Mariana Mihuț într-o scrisoare pierdută. Ce să fac?
-Sor-mea, ție îți trebuie ceva de lucru, că te-ai tâmpit de tot stând acasa.
-Așa mă gândeam și eu, sor-mea. După o jumătate de oră deschid pe furiș ușa, ies în balcon și stupoare…de jur împrejurul termosului cu țuică fiartă, se crease o coeziune între bărbații blocului, cum nu-mi mai fusese dat să văd până atunci. Ca printr-o minune dispăruseră toate luptele de clasă și toate treptele statutului social se nivelaseră în hârșâitul concertat al lopeților. Incredibil, dar adevărat!
Am crezut că am murit și am ajuns în rai, dar de fapt oamenii tocmai descoperiseră bucuria unui astfel de exercițiu fizic înainte de masa de prânz.
Se făcuse duminică. Nea Valerică suna la sonerie. Deschid:
-Bună dimineața, doamnă, gata de muncă?
-Gata, domnu’ Chivu, îi zic privindu-l cu respect. Omu’, îmbrăcat de duminică, spălat, ras, tuns și frezat, îmi întindea un pachet:
-Pentru nevastă-mea, doamnă. I-am făcut pomană de un an. V-am adus niște prăjituri și niște colivă.
-Bogdaproste, ce să zic și eu, nah.
-Să fie primit. Toată viața mea am fugit de pomană, ca dracul de tămâie. Eram învățată să dau, nu să primesc. Am pus pachetul pe chiuvetă și am plecat la “colindat”, cu inspecția la apometre și repartitoare. După două ore și jumătate coborâsem de la etajul 10, la patru. Am intrat în casă. Pauză de-o țigară. -Haideți, doamnă, ați lăsat prăjiturile afară...se topesc, e păcat.
-Vai, mă scuzați, domnu’ Valerică, le bag acum în frigider. Desfac pachetul. Prăjiturile erau zemoase și plăcute vederii. Dau să gust. De complezență, zic. Mușc dintr-o felie de chec cu cacao. Bun. Gust din fursecul cu ciocolată. Bun și ăla. Deja mi se deschisese apetitul. Am ajuns la gustul tortului de mere cu frișcă naturală, tocmai când meșterul îmi povestea despre buboiul din capul răposatei. Băi, deci…

6 comentarii: