Workshop de imagine si comunicare


Trecusem deja prin era glaciara. O retraisem la scara micro, in biroul casieriei amplasat la etajul intai al scarii 3, intr-o dupa amiaza de marti, ziua cand cele trei ceasuri rele mi-au inghetat talpile, gleznele si mi-au imbracat genunchii in gheata lor.
Mai sus de genunchi, insa, nu au putut urca, fiindca toti ghetarii, aisbergurile si calotele s-au topit odata ce au intrat in contact cu zona-mi mediana, calda, umeda si, totusi, temperata. S-au topit intru reconversia lor in atelierul situat la mansarda, unde, intr-o atmosfera rece si aerisita, au fost cioplite dandu-li-se chipul si asemanarea unor cuvinte simple, rostite clar si cu fermitate, insirate uniform si omogen, ca untul intins pe o felie proaspata de paine, cu un praf de sare deasupra, intr-o exprimare a punctului de vedere demna de luat in seama.
Era deja joi.
Ma imbracasem in costumul de ski pe care il luasem in urma cu doi ani. Eram hotarata sa fentez pericolul incalzirii globale, mizand nu atat pe efectul cromatic al beneficei combinatii dinte roz si gri asupra spiritelor incinse, infierbantate, clocotitoare, galgaitoare, inervate, enervate, iritate, agitate, dar pe statura impunatoare de talia unei elefante pe care o capatasem, imbracandu-l. 
Eram toata un fosnet. Mergeam, fosneam. Scriam o chitanta, fosneam. Ma ridicam, fosneam. Ma asezam, fosneam. Puneam stampila, fosneam. Totul in jurul meu amutise.  Se auzea doar muzica valsului de fas. Oamenii se asezara frumos unul aproape de celalalt si se prinsera in acest dans al achitarii intretinerii pe luna decembrie. Unii dintre ei, chiar si pe noiembrie, iar unul, pe tot anul.
Asa, dansand, ne prinse ora inchiderii, ora la care mai inainte de a-i vedea fata, i-am vazut chipul. Colonelului, desigur. Cu o mina de senator american, dar cu o talie de aristocrat rus, Colonelul ma lua peste picior, in timp ce se adresa adunarii si vorbind despre dreptul individului la libertatea de a se pozitiona in afara legii:
-In casa mea nu intra nimeni, sa va fie clar! Sunt in topul celor mai buni platnici, cu o cota de intretinere lunara cu mult peste medie. Verificati-i pe ceilalti!
-De acord. Stiti ca libertatea despre care vorbeati s-a concretizat in apartamentul locuit de familia preotului, printr-o instalatie de incalzire montata in pardoseala, necontorizata si pentru care platim noi, prostii ceilalti. Inclusiv dumneavoastra.
-OK, inteleg, aveti dreptate, dar in casa mea aleg eu cine sa intre si cine sa nu intre. In casa mea puteti intra dumneavoastra, doamna, oricand vreti, sa cititi ce vreti, apometre, repartitoare si alte contoare, carti, biblii…tot ce se poate citi.
-Asa-i ca pot? Si mie mi-ar placea sa-mi intre in casa Brad Pitt si sa-mi citeasca apometrele si tot ce-i de citit, inclusiv povestea de noapte buna cu Briseida, dar n-ai sa vezi.
-Doamna, fumati?
-Nu, multumesc, am tigarile mele. Si acum, ma scuzati, va rog, am de inchis o usa. Seara buna!
Era sambata.
Pe foc bolborosea ciorbita de perisoare, in vreme ce eu navigam pe internet. Copiii isi vedeau de ale lor, iar domnul Stoica dadea o ultima tura prin Mega Image, in asteptarea codului rosu. Toate ca toate, dar sa nu ramanem fara tigari!
Cativa vecini iesisera sa dea zapada. Care mai de care ii dadea directive omului de serviciu, despre locul unde si cum trebuie sa actioneze cu tarnacopul, in timp ce ei se incalzeau cu o tuica fiarta. Adrian m-a vazut cum ii priveam de la balcon.
-Saru’ mana, doamna, l-am vazut pe sotul dvs. plecand la piata. Nu-l rugati sa-mi ia si mie o paine? Eu sunt transpirat tot. M-am certat si cu nevasta-mea.
-Sigur, cum nu!
-Niste salam nu vrea? ma intreba, in zeflemea,  barbate-meu, la telefon.
Doamna Moise, de la etajul al cincilea al scarii 1 ma saluta plina de o voiosie al carei ecou rasuna intre blocuri…na...Stoica, toica, oica…bine, ine, ne….
M-am ascuns in casa. Am inchis usa si am coborat jaluzelele.
-Alo, ce faci sor-mea?
-Ma joc de-a Maia Morgenstern intr-o noapte furtunoasa, de-a Tora Vasilescu in de-ale carnavalului si in de-a Mariana Mihut intr-o scrisoare pierduta. Ce sa fac?
-Sor-mea, tie iti trebuie ceva de lucru, ca te-ai tampit de tot stand acasa.
-Asa ma gandeam si eu, sor-mea.
Dupa o jumatate de ora deschid pe furis usa, ies in balcon si stupoare…de jur imprejurul termosului cu tuica fiarta, se crease o coeziune intre barbatii blocului, cum nu-mi mai fusese dat sa vad pana atunci. Ca printr-o minune disparusera toate luptele de clasa si  toate treptele statutului social se nivelasera in harsaitul concertat al lopetilor. Incredibil, dar adevarat! Am crezut ca am murit si am ajuns in rai, dar de fapt oamenii tocmai descoperisera bucuria unui astfel de exercitiu fizic inainte de masa de pranz.
Se facuse duminica.
Nea Valerica suna la sonerie. Deschid:
-Buna dimineata, doamna, gata de munca?
-Gata, domnu’ Chivu, ii zic privindu-l cu respect. Omu’, imbracat de duminica, spalat, ras, tuns si frezat, imi intindea un pachet:
-Pentru nevasta-mea, doamna. I-am facut pomana de un an. V-am adus niste prajituri si niste coliva.
-Bogdaproste, ce sa zic si eu, nah.
-Sa fie primit.
Toata viata mea am fugit de pomana, ca dracul de tamaie. Eram invatata sa dau, nu sa primesc. Am pus pachetul pe chiuveta si am plecat la “colindat”, cu inspectia la apometre si repartitoare. Dupa doua ore si jumatate coborasem de la etajul 10, la patru. Am intrat in casa. Pauza de-o tigara.
-Haideti, doamna, ati lasat prajiturile afara. Se topesc, e pacat.
-Vai, ma scuzati, domnu’ Valerica, le bag acum in frigider.
Desfac pachetul. Prajiturile erau zemoase si placute vederii. Dau sa gust. De complezenta, zic. Musc dintr-o felie de chec cu cacao. Bun. Gust din furesecul cu ciocolata. Bun si ala. Deja mi se deschisese apetitul. Am ajuns la gustul tortului de mere cu frisca naturala, tocmai cand Mesterul imi povestea despre buboiul din capul raposatei.
Bai, deci….

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica