Realitate, realitate, dar să ştim şi noi!

-Să se renunţe, dracului, la repartitoarele astea! Da’ ce, eu sunt proasta scării? Să se calculeze la pauşal! După ce că îl am pe Marian bolnav, ţin caloriferele închise că nu mă ajung cu pensia, mănânc cartofi şi beau apă de la robinet, mai şi plătesc căa ăla de la opt, care are bani! Să plătească el, că el are bani, eu n-am.
-Capra vecinului….
-Ce capra vecinului, doamna Stoica? Doamna Stoica, trebuie să se facă ceva! Doamna Stoica, faceţi ceva!
Mă uităm la gura ei şi-mi imaginăm că trebuie să fi avut şi ea odată dinţi. Că odată a fost şi ea tânăra, că odată a fost şi ea copil. Mă uităm la buzele ei cum îi intrau în gură de câte ori se răstea la mine, stâlcind cuvintele pe care mai apoi le stropea în jurul ei, aidoma unui popă care-şi înmoaie pămătuful de busuioc în căzănelul portabil cu apă sfinţită cu scopul precis de a ţi-l scutura în cap, pe geamuri, pereţi şi, dacă se poate, în suflet.
-Doamna Dinu, nu mai ţipaţi la mine, vă rog…
-Dar cine sunteţi dumneavoastră, doamnă, ca să nu mai tip la dumneavoastră?
-În mod cert nu sunt eu cauza frustrărilor dumneavoastră.
Tăcere.
Mi se întâmplase şi mie pe când mă conversam nevinovat cu un profesionist în arta comunicării. Eu îmi expuneam, argumentat, frustrările, iar el mă întreba de la cine am învăţat să construiesc silogisme. N-am ştiut ce este “silogism” şi fiindcă nu am avut aproape nici DEX-ul şi nici pe Sf. Google, m-am limitat la a sorbi delicat din ceşcuţa cu ceai verde şi mandarine. Un gust plăcut menit să îndulcească gustul amar simţit pe fondul acutizării frustrărilor mele, odată ce am fost pusă în situaţia de a mă confrunta cu propria-mi incultură. Gustul unei lacunei de vocabular.
Cu o zi înainte, doamna Dinu mă abordase discret, în casa scării, încercând să-mi paseze o reclamaţie anonimă referitoare la numărul de persoane de la apartamentul 45, număr al cărui faptic nu coincide cu scripticul, plusul, respectiv, minusul, materializandu-se în Mario, nepoţelul de nouă ani venit în vizită la bunici. Un copil care intră încălţat în scară, urcă cu liftul, produce doza lui de gunoi, absoarbe bucăţica lui de lumina şi arde bucăţica lui de gaze din cota indiviză. De ce nu plăteşte? Să plătească! Din aceleaşi motive pentru care nu plătiţi nici dumneavoastră pentru Cara, canişul care, oridecâteori întârziaţi să-l scoateţi la plimbare, se pişă în liftul cu care coboară de la etajul nouă, intră murdar pe labe, latră, produce gunoi, absoarbe ilicit lumina din cota indiviză şi arde gazul de pomană. Chiar aşa, ce-ar fi că, în loc de Asociaţia de Proprietari scara 2, să înfiinţez mai bine, Asociaţia “Salvaţi câinii de stăpânii lor”.
Doamna Dinu a rămas fără replică. Tăcerea dumneaei, însă, nu s-a făcut auzită. Tăcerea d-nei Dinu s-a făcut văzută, sub forma unor dare de rahat lăsate de degetele-i pe afişul prin care îi anunţam pe stimaţii mei vecinii, că li se pregăteşte ceva. Ceva bun, ceva nou, ceva pentru care doi-trei oameni au muncit, voluntar, cu scopul de a ne sălta cu un nivel pe scara civilizaţiei şi, de ce nu, pe cea a evoluţiei.
E clar. Am greşit. Desigur că eu fusesem cauza frustrărilor ei, câtă vreme mai aproape i-a fost câinele decât DEX-ul. De unde să ştie ea cuvântul “frustrare”?
Şi, aidoma câinelui care adulmecă necunoscutul, d-na şi-a marcat teritoriul.
Dacă nu eu, atunci cine? Am rupt afişul şi i-am dat foc. Îmi imaginam, privindu-l arzând, că trec prin botezul focului, toate frustrările din lume. Apoi am lipit unul nou, cu un conţinut numai bun pentru un loc de dat cu capul, oferind de data aceasta, posibilitatea celor fără cap, de a-şi utiliza degetele.  Un element nou pe seama căruia s-a râs, s-a glumit, care a detensionat atmosfera şi a făcut-o pe d-na Dinu să dispară din peisaj. Dar, deşi tăcerea d-nei Dinu devenise invizibilă, aceasta reuşise să se facă simţită.
Mă uităm la gura ei şi-mi imaginam că trebuie să fi avut şi ea odată măsele de minte, dinţi, dinţi de lapte. Că odată a fost şi ea tânăra, că odată a fost şi ea copil. Şi, dintr-o dată, am simţit nevoia de a o îmbrăţişa. Şi n-am îmbrăţişat-o pentru că mi-a fost teamă să nu mă respingă. Dar o priveam cu duioşie şi mă vedeam strângând-o la piept şi mângâindu-i părul alb. Şi-i zâmbeam gândind că nu ea are nevoie de ajutorul meu, ci eu de al ei.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie