Realitate, realitate, dar sa stim si noi!


-Sa se renunte, dracului, la repartitoarele astea! Da’ ce, eu sunt proasta scarii? Sa se calculeze la pausal! Dupa ce ca il am pe Marian bolnav, tin caloriferele inchise ca nu ma ajung cu pensia, mananc cartofi si beau apa de la robinet, mai si platesc ca ala de la opt, care are bani! Sa plateasca el, ca el are bani, eu n-am.
-Capra vecinului….
-Ce capra vecinului, doamna Stoica? Doamna Stoica, trebuie sa se faca ceva! Doamna Stoica, faceti ceva!
Ma uitam la gura ei si-mi imaginam ca trebuie sa fi avut si ea odata dinti. Ca odata a fost si ea tanara, ca odata a fost si ea copil. Ma uitam la buzele ei cum ii intrau in gura de cate ori se rastea la mine, stalcind cuvintele pe care mai apoi le stropea in jurul ei, aidoma unui popa care-si inmoaie pamatuful de busuioc in cazanelul portabil cu apa sfintita cu scopul precis de a ti-l scutura in cap, pe geamuri, pereti si, daca se poate, in suflet.
-Doamna Dinu, nu mai tipati la mine, va rog…
-Dar cine sunteti dumneavoastra, doamna, ca sa nu mai tip la dumneavoastra?
-In mod cert nu sunt eu cauza frustrarilor dumneavoastra.
Tacere.
Mi se intamplase si mie pe cand ma conversam nevinovat cu un profesionist in arta comunicarii. Eu imi expuneam, argumentat, frustrarile, iar el ma intreba de la cine am invatat sa construiesc silogisme. N-am stiut ce este “silogism” si fiindca nu am avut aproape nici DEX-ul si nici pe Sf. Google, m-am limitat la a sorbi delicat din cescuta cu ceai verde si mandarine. Un gust placut menit sa indulceasca gustul amar simtit pe fondul acutizarii frustrarilor mele, odata ce am fost pusa in situatia de a ma confrunta cu propria-mi incultura. Gustul unei lacunei de vocabular.
Cu o zi inainte, doamna Dinu ma abordase discret, in casa scarii, incercand sa-mi paseze o reclamatie anonima referitoare la numarul de persoane de la apartamentul 45, numar al carui faptic nu coincide cu scripticul, plusul, respectiv, minusul, materializandu-se in Mario, nepotelul de noua ani venit in vizita la bunici. Un copil care intra incaltat in scara, urca cu liftul, produce doza lui de gunoi, absoarbe bucatica lui de lumina si arde bucatica lui de gaze din cota indiviza. De ce nu plateste? Sa plateasca! Din aceleasi motive pentru care nu platiti nici dumneavoastra pentru Cara, canisul care, oridecateori intarziati sa-l scoateti la plimbare, se pisa in liftul cu care coboara de la etajul noua, intra murdar pe labe, latra, produce gunoi, absoarbe ilicit lumina din cota indiviza si arde gazul de pomana. Chiar asa, ce-ar fi ca, in loc de Asociatia de Proprietari scara 2, sa infiintez mai bine, Asociatia “Salvati cainii de stapanii lor”.
Doamna Dinu a ramas fara replica. Tacerea dumneaei, insa, nu s-a facut auzita. Tacerea d-nei Dinu s-a facut vazuta, sub forma unor dare de rahat lasate de degetele-i pe afisul prin care ii anuntam pe stimatii mei vecinii, ca li se pregateste ceva. Ceva bun, ceva nou, ceva pentru care doi-trei oameni au muncit, voluntar, cu scopul de a ne salta cu un nivel pe scara civilizatiei si, de ce nu, pe cea a evolutiei.
E clar. Am gresit. Desigur ca eu fusesem cauza frustrarilor ei, cata vreme mai aproape i-a fost cainele decat DEX-ul. De unde sa stie ea cuvantul “frustrare”?
Si, aidoma cainelui care adulmeca necunoscutul, d-na si-a marcat teritoriul.
Daca nu eu, atunci cine? Am rupt afisul si i-am dat foc. Imi imaginam, privindu-l arzand, ca trec prin botezul focului, toate frustrarile din lume. Apoi am lipit unul nou, cu un continut numai bun pentru un loc de dat cu capul, oferind de data aceasta, posibilitatea celor fara cap, de a-si utiliza degetele.  Un element nou pe seama caruia s-a ras, s-a glumit, care a detensionat atmosfera si a facut-o pe d-na Dinu sa dispara din peisaj. Dar, desi tacerea d-nei Dinu devenise invizibila, aceasta reusise sa se faca simtita.
Ma uitam la gura ei si-mi imaginam ca trebuie sa fi avut si ea odata masele de minte, dinti, dinti de lapte. Ca odata a fost si ea tanara, ca odata a fost si ea copil. Si, dintr-o data, am simtit nevoia de a o imbratisa. Si n-am imbratisat-o pentru ca mi-a fost teama sa nu ma respinga. Dar o priveam cu duiosie si ma vedeam strangand-o la piept si mangaindu-i parul alb. Si-i zambeam gandind ca nu ea are nevoie de ajutorul meu, ci eu de al ei.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica