joi, 23 februarie 2012

Pledoarie pentru apa

Dragul meu, ce-ar fi, zic, sa-ti indrepti furiile, revolta, angoasele, agasarea si sagetile ivite din toate acestea, impotriva oamenilor ciuperca, pentru ca ei sunt cei ce ti le-au provocat, nu apa!
Ia, te rog, mesajul acesta al meu ca pe doi-trei stropi de apa rece si limpede, care sa-ti stinga scanteile, vapaile si focul de la mansarda, pana cand flacarile nu te cuprind cu totul, metamorfozandu-te intr-un dragon de foc care pustieste totul in cale, transformandu-l intr-un deșert.
Ah, daca focul tau are asupra totului efectul miraculos de a-l transforma intr-un desert, atunci...mucegaiuri alese, nah!

Gata, ca nu mai am timp de blog


...ca ma imbratisez cu oameni, nu cu biti, kilobiti, megabiti :P


duminică, 19 februarie 2012

Replace

Sunt unele chestii pe care le-am scris in urma cu un an, cu doi, cu trei, cu patru, cu cinci. Chestii pe care, atunci cand le recitesc, imi ofera posibilitatea de a ma vedea in oglinda, asa cum am fost atunci cand le-am scris, nu asa cum sunt acum, cand le citesc. Cateodata mi-e rusine de rusinea mea si sterg ce-am scris sau le ascund sau le rescriu sau le cosmetizez.
De parca asta ar schimba cu ceva ceea ce am fost, ceea ce sunt...
Copy paste

joi, 16 februarie 2012

Shovels & snowless

Si.
Armatele, inclusiv cele de serafimi si heruvimi, au fost inventate pentru a-si apara propriile privilegii si, drept recunostinta pentru ca aceste privilegii le sunt satisfacute pe banii celorlalti, pe cele ale creatorului/creatorilor lor.
So,
Glorie armatei de lopeti in lupta cu nametii! Pentru ca altfel armatele si-ar fi iesit din mana, caci de multisor nu au mai dus vreun razboias cu moartea. Si, inca o data, glorie, pentru ca cea mai lupta dintre toate luptele este lupta cu viata, rezultat al faptului ca este incomparabil mai usor sa ucizi un om, decat sa-l ajuti sa traiasca.
Deci;
De felul meu merg pe principiul ajuta-te singur. Asa am fost eu conceputa sau, poate, construita. De fapt, cioplita de palmele pe care le-am primit de la dumnezeul caruia, cu atata insistenta, ii ceream ajutorul. Sau, poate, cine stie, de la cazatura mi se trage, eu traind peste noapte revelatia faptului ca da, iata, asa arata un inger cazut.
Cum?
Ca moaca mea din oglinda!
Asadar:
Desi traiesc avand convingerea ca "mai rarut e mai dragut" (cu exceptia parului, desigur) iata, pledez in favoare cobaiului :)
Pentru ca...
arms of Moses, experimentul a inceput cu mult inainte nasterii mele, undeva cam prin inaintea erei noastre.

miercuri, 15 februarie 2012

Divetele

Diveta este o specie din categoria "celor mai bine vandute". Se caracterizeaza prin frumusete si talent. Apare, se raspandeste si exista prin adulatia fanilor, numiti si consumatori. Devine o specie pe cale de disparitie, atunci cand este nefericita in dragoste. Adica, mai tot timpul. Daca talentul ei degenereaza in talente, atunci diveta este gasita moarta intr-o camera de hotel. Sau, dupa caz, cazuta peste pervaz, ori acasa, langa un bidon de furadan. Ca doar diveta nu e  intr-atat de dotata, incat sa exerseze un trai "fericit si implinit" alaturi de barbatul si copiii lor, ca mai toate femeile din lumea aceasta.
So, Houston, do you have a problem, zic.


Impozit(ia)

D-l Balta este patronul de la Azzurro, o pizzerie de cartier. D-l Balta sta la bloc. Mercedesul negru al d-lui Balta este casatorit cu mercedesul argintiu al d-nei Balta si au impreuna un peugeot coupe de 17 ani, cu sofer. Cum, necum, familia Balta s-a identificat cu o buna bucata din trotoar.  Pentru ca merita. Pentru ca nu oricine isi permite sa aiba in ingrijire trei masini, pe care, daca tot le are, trebuie sa le si parcheze pe spatiul public, doar pentru ca legea iti da dreptul la doar un loc de parcare/ apartament.
Ca la chinezi, cu plodul.
Boon, familia Balta sta la bloc, dar nu prea. Pentru ca familia Balta sta la mall. Daca ai drum la mall, te intalnesti cu familia Balta. Daca nu ai drum la mall, nu prea te intalnesti. Noaptea, insa, masinile familiei Balta depun marturie asupra faptului ca d-l, d-na si d-ra Balta stau in chiloti prin casa. Asta deoarece isi permit luxul de a consuma cate gigacalorii vor pieile lor. Nu la fel de luxos traieste familia Balta atunci cand trebuie sa plateasca pentru luxul de a sta in chiloti in casa, atunci cand afara sunt minus jdegrade, doar pentru ca berbecul patronului se rapoteaza la capra unor pensionari care, desi fac frigul, sunt primii la plata intretinerii, ca nu cumva sa sisteze radetul furnizarea caldurii catre apartamentul fam. Balta.
Sfanta prostie omeneasca, sora cu plata impozitelor si taxelor in prima zi din an, ca sa aiba d-l Balta de unde-si recupera tva-ul, ca doar de aceea are balta peste.


luni, 13 februarie 2012

Zgomot

La biroul unde lucrez deja de o saptamana, se asculta europa fm. Bine, spun o saptamana daca ma raportez la rutina zilnica: rasare soarele, beau cafeaua, fumez, fac pipi si caca, ma spal pe dinti, ma imbrac, plec la birou, lucrez, vin acasa, mananc, muncesc, ma spal, ma culc, rasare soarele, beau cafeaua, fumez, fac pipi si caca, ma spal pe dinti, ma imbrac, plec la servici, lucrez, vin acasa, mananc, muncesc, ma spal, ma culc. Am zis ca rasare soarele? Am zis.
Daca, insa, este sa ma raportez la programul europa fm, traiesc intr-o bucla spatio-temporala ingrozitor de ingusta, stramta, mica, incomoda. Confort trei. Cort.
Varful cortului, emisiunea lui Moise Guran. E OK, imi place tipul. In rest, oricat ai fi dezinteresat de concursuri, daca esti o fire mai curioasa, intrecerea intru descifrarea zgomotulului secret se transforma intr-un razboi al nervilor. Ca sa nu mai pomenesc acum de "gaseste-mi loc in inima ta" cu o invitatie la garajul europa fm.
Sacaitor!
Si, de parca toate astea n-ar fi fost de ajuns, mai vine si disperata aia de Angela Gheorghiu care zbiara la ora fixa ca nu mai e timp. Poate pentru ca la Helvetansa este lichidare de stoc, ha, ha.
Era un timp cand, din evervarile astea cauzate de rutina zilnica, se nasteau niste SF-uri. Acum, insa, daca as avea timp de pierdut, l-as face sul si as pocni-o cu el peste gura pe altista, pana cand si-ar inghiti dintii, bolta palatina si buzele. Si s-ar face liniste. Cica sa nu ucizi o pasare cantatoare.
Eh, ba bine ca nu!






miercuri, 8 februarie 2012

Cu lapte, fara zahar

Sinceritatea este defectul oamenilor care au fost adeseori dezamagiti de semenii lor si pentru care, una dintre cele mai inspaimantatoare spaime, este spaima de a nu dezamagi la randul lor :)


luni, 6 februarie 2012

Workshop de imagine si comunicare


Trecusem deja prin era glaciara. O retraisem la scara micro, in biroul casieriei amplasat la etajul intai al scarii 3, intr-o dupa amiaza de marti, ziua cand cele trei ceasuri rele mi-au inghetat talpile, gleznele si mi-au imbracat genunchii in gheata lor.
Mai sus de genunchi, insa, nu au putut urca, fiindca toti ghetarii, aisbergurile si calotele s-au topit odata ce au intrat in contact cu zona-mi mediana, calda, umeda si, totusi, temperata. S-au topit intru reconversia lor in atelierul situat la mansarda, unde, intr-o atmosfera rece si aerisita, au fost cioplite dandu-li-se chipul si asemanarea unor cuvinte simple, rostite clar si cu fermitate, insirate uniform si omogen, ca untul intins pe o felie proaspata de paine, cu un praf de sare deasupra, intr-o exprimare a punctului de vedere demna de luat in seama.
Era deja joi.
Ma imbracasem in costumul de ski pe care il luasem in urma cu doi ani. Eram hotarata sa fentez pericolul incalzirii globale, mizand nu atat pe efectul cromatic al beneficei combinatii dinte roz si gri asupra spiritelor incinse, infierbantate, clocotitoare, galgaitoare, inervate, enervate, iritate, agitate, dar pe statura impunatoare de talia unei elefante pe care o capatasem, imbracandu-l. 
Eram toata un fosnet. Mergeam, fosneam. Scriam o chitanta, fosneam. Ma ridicam, fosneam. Ma asezam, fosneam. Puneam stampila, fosneam. Totul in jurul meu amutise.  Se auzea doar muzica valsului de fas. Oamenii se asezara frumos unul aproape de celalalt si se prinsera in acest dans al achitarii intretinerii pe luna decembrie. Unii dintre ei, chiar si pe noiembrie, iar unul, pe tot anul.
Asa, dansand, ne prinse ora inchiderii, ora la care mai inainte de a-i vedea fata, i-am vazut chipul. Colonelului, desigur. Cu o mina de senator american, dar cu o talie de aristocrat rus, Colonelul ma lua peste picior, in timp ce se adresa adunarii si vorbind despre dreptul individului la libertatea de a se pozitiona in afara legii:
-In casa mea nu intra nimeni, sa va fie clar! Sunt in topul celor mai buni platnici, cu o cota de intretinere lunara cu mult peste medie. Verificati-i pe ceilalti!
-De acord. Stiti ca libertatea despre care vorbeati s-a concretizat in apartamentul locuit de familia preotului, printr-o instalatie de incalzire montata in pardoseala, necontorizata si pentru care platim noi, prostii ceilalti. Inclusiv dumneavoastra.
-OK, inteleg, aveti dreptate, dar in casa mea aleg eu cine sa intre si cine sa nu intre. In casa mea puteti intra dumneavoastra, doamna, oricand vreti, sa cititi ce vreti, apometre, repartitoare si alte contoare, carti, biblii…tot ce se poate citi.
-Asa-i ca pot? Si mie mi-ar placea sa-mi intre in casa Brad Pitt si sa-mi citeasca apometrele si tot ce-i de citit, inclusiv povestea de noapte buna cu Briseida, dar n-ai sa vezi.
-Doamna, fumati?
-Nu, multumesc, am tigarile mele. Si acum, ma scuzati, va rog, am de inchis o usa. Seara buna!
Era sambata.
Pe foc bolborosea ciorbita de perisoare, in vreme ce eu navigam pe internet. Copiii isi vedeau de ale lor, iar domnul Stoica dadea o ultima tura prin Mega Image, in asteptarea codului rosu. Toate ca toate, dar sa nu ramanem fara tigari!
Cativa vecini iesisera sa dea zapada. Care mai de care ii dadea directive omului de serviciu, despre locul unde si cum trebuie sa actioneze cu tarnacopul, in timp ce ei se incalzeau cu o tuica fiarta. Adrian m-a vazut cum ii priveam de la balcon.
-Saru’ mana, doamna, l-am vazut pe sotul dvs. plecand la piata. Nu-l rugati sa-mi ia si mie o paine? Eu sunt transpirat tot. M-am certat si cu nevasta-mea.
-Sigur, cum nu!
-Niste salam nu vrea? ma intreba, in zeflemea,  barbate-meu, la telefon.
Doamna Moise, de la etajul al cincilea al scarii 1 ma saluta plina de o voiosie al carei ecou rasuna intre blocuri…na...Stoica, toica, oica…bine, ine, ne….
M-am ascuns in casa. Am inchis usa si am coborat jaluzelele.
-Alo, ce faci sor-mea?
-Ma joc de-a Maia Morgenstern intr-o noapte furtunoasa, de-a Tora Vasilescu in de-ale carnavalului si in de-a Mariana Mihut intr-o scrisoare pierduta. Ce sa fac?
-Sor-mea, tie iti trebuie ceva de lucru, ca te-ai tampit de tot stand acasa.
-Asa ma gandeam si eu, sor-mea.
Dupa o jumatate de ora deschid pe furis usa, ies in balcon si stupoare…de jur imprejurul termosului cu tuica fiarta, se crease o coeziune intre barbatii blocului, cum nu-mi mai fusese dat sa vad pana atunci. Ca printr-o minune disparusera toate luptele de clasa si  toate treptele statutului social se nivelasera in harsaitul concertat al lopetilor. Incredibil, dar adevarat! Am crezut ca am murit si am ajuns in rai, dar de fapt oamenii tocmai descoperisera bucuria unui astfel de exercitiu fizic inainte de masa de pranz.
Se facuse duminica.
Nea Valerica suna la sonerie. Deschid:
-Buna dimineata, doamna, gata de munca?
-Gata, domnu’ Chivu, ii zic privindu-l cu respect. Omu’, imbracat de duminica, spalat, ras, tuns si frezat, imi intindea un pachet:
-Pentru nevasta-mea, doamna. I-am facut pomana de un an. V-am adus niste prajituri si niste coliva.
-Bogdaproste, ce sa zic si eu, nah.
-Sa fie primit.
Toata viata mea am fugit de pomana, ca dracul de tamaie. Eram invatata sa dau, nu sa primesc. Am pus pachetul pe chiuveta si am plecat la “colindat”, cu inspectia la apometre si repartitoare. Dupa doua ore si jumatate coborasem de la etajul 10, la patru. Am intrat in casa. Pauza de-o tigara.
-Haideti, doamna, ati lasat prajiturile afara. Se topesc, e pacat.
-Vai, ma scuzati, domnu’ Valerica, le bag acum in frigider.
Desfac pachetul. Prajiturile erau zemoase si placute vederii. Dau sa gust. De complezenta, zic. Musc dintr-o felie de chec cu cacao. Bun. Gust din furesecul cu ciocolata. Bun si ala. Deja mi se deschisese apetitul. Am ajuns la gustul tortului de mere cu frisca naturala, tocmai cand Mesterul imi povestea despre buboiul din capul raposatei.
Bai, deci….

Realitate, realitate, dar să ştim şi noi!

-Să se renunţe, dracului, la repartitoarele astea! Da’ ce, eu sunt proasta scării? Să se calculeze la pauşal! După ce că îl am pe Marian bolnav, ţin caloriferele închise că nu mă ajung cu pensia, mănânc cartofi şi beau apă de la robinet, mai şi plătesc căa ăla de la opt, care are bani! Să plătească el, că el are bani, eu n-am.
-Capra vecinului….
-Ce capra vecinului, doamna Stoica? Doamna Stoica, trebuie să se facă ceva! Doamna Stoica, faceţi ceva!
Mă uităm la gura ei şi-mi imaginăm că trebuie să fi avut şi ea odată dinţi. Că odată a fost şi ea tânăra, că odată a fost şi ea copil. Mă uităm la buzele ei cum îi intrau în gură de câte ori se răstea la mine, stâlcind cuvintele pe care mai apoi le stropea în jurul ei, aidoma unui popă care-şi înmoaie pămătuful de busuioc în căzănelul portabil cu apă sfinţită cu scopul precis de a ţi-l scutura în cap, pe geamuri, pereţi şi, dacă se poate, în suflet.
-Doamna Dinu, nu mai ţipaţi la mine, vă rog…
-Dar cine sunteţi dumneavoastră, doamnă, ca să nu mai tip la dumneavoastră?
-În mod cert nu sunt eu cauza frustrărilor dumneavoastră.
Tăcere.
Mi se întâmplase şi mie pe când mă conversam nevinovat cu un profesionist în arta comunicării. Eu îmi expuneam, argumentat, frustrările, iar el mă întreba de la cine am învăţat să construiesc silogisme. N-am ştiut ce este “silogism” şi fiindcă nu am avut aproape nici DEX-ul şi nici pe Sf. Google, m-am limitat la a sorbi delicat din ceşcuţa cu ceai verde şi mandarine. Un gust plăcut menit să îndulcească gustul amar simţit pe fondul acutizării frustrărilor mele, odată ce am fost pusă în situaţia de a mă confrunta cu propria-mi incultură. Gustul unei lacunei de vocabular.
Cu o zi înainte, doamna Dinu mă abordase discret, în casa scării, încercând să-mi paseze o reclamaţie anonimă referitoare la numărul de persoane de la apartamentul 45, număr al cărui faptic nu coincide cu scripticul, plusul, respectiv, minusul, materializandu-se în Mario, nepoţelul de nouă ani venit în vizită la bunici. Un copil care intră încălţat în scară, urcă cu liftul, produce doza lui de gunoi, absoarbe bucăţica lui de lumina şi arde bucăţica lui de gaze din cota indiviză. De ce nu plăteşte? Să plătească! Din aceleaşi motive pentru care nu plătiţi nici dumneavoastră pentru Cara, canişul care, oridecâteori întârziaţi să-l scoateţi la plimbare, se pişă în liftul cu care coboară de la etajul nouă, intră murdar pe labe, latră, produce gunoi, absoarbe ilicit lumina din cota indiviză şi arde gazul de pomană. Chiar aşa, ce-ar fi că, în loc de Asociaţia de Proprietari scara 2, să înfiinţez mai bine, Asociaţia “Salvaţi câinii de stăpânii lor”.
Doamna Dinu a rămas fără replică. Tăcerea dumneaei, însă, nu s-a făcut auzită. Tăcerea d-nei Dinu s-a făcut văzută, sub forma unor dare de rahat lăsate de degetele-i pe afişul prin care îi anunţam pe stimaţii mei vecinii, că li se pregăteşte ceva. Ceva bun, ceva nou, ceva pentru care doi-trei oameni au muncit, voluntar, cu scopul de a ne sălta cu un nivel pe scara civilizaţiei şi, de ce nu, pe cea a evoluţiei.
E clar. Am greşit. Desigur că eu fusesem cauza frustrărilor ei, câtă vreme mai aproape i-a fost câinele decât DEX-ul. De unde să ştie ea cuvântul “frustrare”?
Şi, aidoma câinelui care adulmecă necunoscutul, d-na şi-a marcat teritoriul.
Dacă nu eu, atunci cine? Am rupt afişul şi i-am dat foc. Îmi imaginam, privindu-l arzând, că trec prin botezul focului, toate frustrările din lume. Apoi am lipit unul nou, cu un conţinut numai bun pentru un loc de dat cu capul, oferind de data aceasta, posibilitatea celor fără cap, de a-şi utiliza degetele.  Un element nou pe seama căruia s-a râs, s-a glumit, care a detensionat atmosfera şi a făcut-o pe d-na Dinu să dispară din peisaj. Dar, deşi tăcerea d-nei Dinu devenise invizibilă, aceasta reuşise să se facă simţită.
Mă uităm la gura ei şi-mi imaginam că trebuie să fi avut şi ea odată măsele de minte, dinţi, dinţi de lapte. Că odată a fost şi ea tânăra, că odată a fost şi ea copil. Şi, dintr-o dată, am simţit nevoia de a o îmbrăţişa. Şi n-am îmbrăţişat-o pentru că mi-a fost teamă să nu mă respingă. Dar o priveam cu duioşie şi mă vedeam strângând-o la piept şi mângâindu-i părul alb. Şi-i zâmbeam gândind că nu ea are nevoie de ajutorul meu, ci eu de al ei.

joi, 2 februarie 2012

Alchimie

Mirosul patrunzator al bicarbonatului de amoniu ii facu narile sa se revolte. Sari in picioare pregatit sa-i aplice invadatorului lovitura finala, inarmandu-se in acest scop, cu telul achizitionat de la IKEA. Nu-si putea aminti cand l-a cumparat, nu-si amintea sa-l fi mai folosit pana atunci, nu-si amintea decat formula chimica a bicarbonatului de sodiu: NaHCO3.
Amintirea acesteia il bantuia inca de cand deschise prima oara ochii, imediat dupa Cadere. Il bantuia si-l chinuia, fiindca desi intuia ca ii va fi candva de ajutor, nu stia anume unde, cand si pentru ce.
-De cate ori sa-ti spun ca la negresa nu se pune amoniu!? Ala se pune la prajitura foi cu crema de lamaie! La negresa se foloseste sodiu. Bicarbonat de sodiu! Sarea aia usor acida care, venita in contact cu zeama de lamaie, intra intr-un conflict de interese din a carui efervescenta, in castig iese doar negresa, intru pufosenia ei.
Ah, diabolic aluat! Albul asta al fainii de grau, avid dupa albul laptelui de vaca, dupa spuma albusului si albul untului President, usor pusa in culoare cu ajutorul galnenusului de ou proaspat. Si, de parca toate astea nu erau de ajuns, mai vine si cristalul de zahar la scara de 1 la 0,01 cu cel de sare aflat la paritate cu doza de vanilie si se sparg in molecule si atomi de dulceata si parfum, risipindu-se in desertul nostru, de parca ar fi la ele acasa…In zadar ar contrasta albul acesta cu negrul tavii de copt, fiindca albul efemer al prajiturii nu poate tine piept perenitatii metalului. De aceea, pentru ultima oara iti spun, solutia de mijloc a fost, este si va fi in paradoxul prafului de cacao. Pudra lui este cea care face sa se inchege totul: gustul, aroma, consistenta si savoarea unei renasteri.
Din cacao te-ai murit, din cacao te-ai renascut. Pleata a murit, traiasca Parul!
Freeeeeeez…..