Ritm

Imi amintesc vag de ziua aceea. Nici macar nu stiu daca imi amintesc eu, sau pozele sunt cele ce-mi povestesc despre uitarile mele. Sa fi fost in vara cand am implinit cinci ani. Sau poate cu o vara inainte, nu stiu. Ce stiu sigur e ca s-a intamplat intr-una din rarele zile libere ale tatei.  Iesisem sa ne petrecem ziua la aer, in parcul 23 august. Era la doar cateva strazi de Theodor Sperantia, strada care desi este trecuta pe harta, nu mai exista. Exista doar in memoria mea si, chiar daca am crezut-o data uitarii, ea revine la viata oridecateori caut un punct de reper in ratacirea-mi cotidiana.
Cand eram mica si inca nu aveam un bagaj al constientului, atunci cand imi era frica sau ma simteam singura, ori dimpotriva, cautam sa ma ascund,  ma refugiam in amintirea unei pajisti cu flori de camp, iarba si gaze. Amintirea asta era Dumnezeul meu care ma ocrotea.
Eh, odata ce-am crescut, pajistea cu flori de camp, a devenit strada copilariei mele, punctul meu de sprijin. Acolo sunt eu intotdeauna cand nu ma gasesc in alta parte.
Eva, o femeie tanara si frumoasa ca o artista, imi zambeste din fotografie. Ar fi putut fi mama mea adoptiva. Si-a dorit sa fie mama mea, dar nu a fost.
Mama, o femeie candva tanara si frumoasa ca o artista, rade si-mi povesteste:
-Tot drumul te-ai grabit, unde voiai sa ajungi? Lasai capul in jos, fixai pamantul cu privirea si paseai inaintea tuturor. Te strigam sa ne astepti si abia ma auzeai. Ne asteptai si, cum ne apropiam, cum paseai iar inaintea tuturor.
"Unde te grabesti?" sunt intrebata adeseori si acum. Si totusi, ma stiu o fiinta lenesa. Si atunci, de unde sentimentul ca sunt tinuta pe loc?
"Am ani o mie, asta-i tot"....:)



Comentarii

  1. AniS, nu te doare scufa de atata filosofie alambicata? Unde te vezi tu avand ritmul si longevitatea unei testoase de Galapagos? Eu sincer cred ca as ajunge la casa de nebuni de atata plictiseala.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica