Postări

Se afișează postări din 2012

7:52

Imediat dupa ce ne-am casatorit, ne-am mutat la casa noastra. Casa noastra era pe atunci un apartament de doua camere, din care noi am inchiriat una, la pachet cu baia si bucataria. Proprietara apartamentului era o profesoara care traia ca sotie a unui sot, proprietar la randul sau, a unei case. Legea de atunci nu permitea unei familii sa detina mai multe proprietati si-ti dadea termen un an ca sa instrainezi una din ele. Si cum orice lege data de cei putini pentru cei multi, e facuta pentru a fi ocolita de acestia din urma, cei doi nu-si oficializasera relatia. Tipa incasa pe vremea aceea 1000 lei chiria pe luna de la noi, pentru care nu s-a semnat nici un fel de contract si, in ciuda faptului ca toti vecinii stiau asta si a legendelor care circulau pe seama delatiunii si a filozofiei de viata de tip capra vecinului, nimeni nu ne-a intrebat de sanatate. Dupa un an ne-am mutat la casa noastra, primita cu chirie de la stat, prin intermediul sindicatului din fabrica unde lucram amandoi…

Ce-a fost, a fost

Eu nu stiu daca in casele celor care aveau functii in partid sau in armata sau in militie sau in securitate sau in sindicate, se impodobea bradul de Craciun. In casele oamenilor se impodobea.
La noi in casa, in fiecare zi de ajun, se impodobea bradul. Nu-mi amintesc sa fi fost vizitati de colindatori, iar eu am urat intodeauna, din toata fiinta mea, gandul si ideea ca as cere ceva, cuiva, chiar daca imi iesesea ceva la afacerea respectiva. Adica de ce sa-mi dea ei, eu nu pot sa-mi iau? Ei dracia dracului!
Impodobeam bradul in ziua de ajun si, cateodata, mama ne povestea despre obicieiurile si traditiile de la ea din sat. Majoritatea dintre acestea aveau miros si gust de porcarii si cozonaci. Niste chestii de bun gust, la urma urmei, mai ales ca mama nu se limita doar la povesti, ci le si prepara, punand in ele tot ce avea ea mai bun: timpul ei, viata. Mainile ei. In tot acest timp imi imaginam ca tata era plecat la vanatoare si chiar asa si era, cata vreme atunci cand venea acasa, ad…

Ce-am facut

Atat. Cheia in care sunt citite aceste cuvinte se gaseste in semnele de punctuatie.
“Atunci cand evangheliile vor ajunge la capatul lumii”…
Am inceput de mica. La 19 ani m-am angajat, la 21 de ani m-am casatorit. Ambele actiuni au fost urmare a propriilor mele alegeri. Pe prima am ales-o cu mintea, pe cea de-a doua am ales-o cu inima. Acum am intrat in al 48-lea an de viata si al 27-lea an de casnicie. Mai in gluma, mai in serios, as zice, in loc de concluzie, ca alegerile pe care le-am facut cu inima au fost cele mai trainice dar, in acelasi timp, cele mai greu de dus. Fiindca, pentru a-si pastra trainicia, ele iti cer necontenit sa investesti in ele. Sa le tii in viata, sa le resuscitezi, sa le insufli noi si noi impulsuri, sa le pastrezi ritmul si cadenta. Sa nu le lasi sa moara. Si tocmai de aceea, exista si momente cand simti ca nu te lasa sa traiesti. E ca un cerc vicios, dar este viata. Tocmai pentru ca asta presupune actiune.
Ce-am facut
Restul sunt semne de punctuatie.

Daca ci…

Ora la care toate povestile dorm

Am stiut ca sunt insarcinata inca inainte de a merge la doctor sau de a-mi face testul de sarcina. Pur si simplu am stiut, doar nu eram la prima astfel de experienta. Am stiut dar nu m-am bucurat deloc, pentru ca nu ma simteam pregatita sa fac fata unei noi astfel de provocari, desi aveam deja 30 de ani.
Din fericire sau nu, am avut totala libertate de a lua astfel de decizii. De aceea m-am dus la doctor, cu scopul precis de a face o intrerupere de sarcina. Aveam programare la un el, dar la intrarea in cabinetul lui, am dat cu ochii de o ea. Femeia era sotia doctorului, obstetrician ca si acesta, sosita in ziua aceea pentru a-i prelua pacientele. De cum m-a vazut, desi stia pentru ce ma programasem, n-a schitat nici un gest care sa aminteasca macar de ceea ce avea ea de facut atunci si acolo. M-a invitat sa iau loc si m-a intrebat “de ce?”. Puteam sa o reped, sa-i spun ca nu e treaba ei, ca nu o priveste. Dar i-am spus adevarul. “Am in familie antecedente de gemeni. Al doilea copil …

Noroc

Imagine
Am visat ca eram un cadou. Eram un cadou ambalat nu tocmai atragator. Eram un cadou mai degraba respingatoar, cata vreme nu se apropia nimeni de mine. Eram ca o cutie a pandorei impachetata in hartie sifonata, de care se temeau toti, vrajiti fiind de mituri si alte povesti nemuritoare si fara ca macar sa simta, sa intuiasca ori prin minte sa le treaca sa ma caute. Ar fi riscat atunci sa se pateze de lumina, de culoare, de gust si de parfum, iar cand ar fi obosit de toate acestea, ar fi riscat sa cada in intunericul somnului fara vise.
Eram un cadou urat, inconjurat de cadouri ambalate frumos si pline de talente: cantau, dansau, pictau, scriau, pozau si, mai presus de toate acestea, isi plangeau soarta de a fi dorite de toti. Noroc ca m-am sculat. Norocul meu...




Secvente

Imagine
Pe strada mea a plouat invers, de la pamant la cer. Si de la sud la nord. Sau de la dreapta la stanga, cum vedeam eu ca se petrec fenomenele, asezata fiind cu fata spre rasarit, cu spatele spre apus si cu cana de cafea in mana. Precis ca explicatia nu poate fi decat una: capriciul (sau poate aritmetica) celui care bate. Si care indiscutabil si-a gasit sfarsitul prin a se da batut. Nu stiu la altii cum a fost, dar pe strada mea, norii au stat in cap, cand au plouat. Ca Absolem :) In orice caz, este bine de stiut ca secretul reusitei nu se afla in grosimea, subtirimea sau nr. de centimetri, ci in elasticitate, proprietatea aceea care nu lasa loc deformarii plastice pana la iremediabil, irecuperabil. Binecuvantata fie cafeaua! Si mailul, pentru ca m-a scutit de insistenta postasului de a bate la usa exact cand imi era mie lumea mai draga.
Blocul de vis-a-vis a fost invelit in ceata. Si cel de langa el si cel de langa el. In afara de blocul de vis-à-vis, de cel de langa el si de cel de …

Buna seara

Imagine
Eram toata mov din cap pana-n picioare, numai parul imi era pe jumatate mov. In sensul de rosu. Jumatatea de albastru imi curgea alene prin vene odata ce sangele mi se facuse apa. Tocmai iesisem de la BRD unde platisem pretul lichiditatii mele si ma indreptam in pas alunecos spre cea de-a doua banca, unde am intrat cu scopul precis de a-mi pune semnatura pe un document de depunere numerar in contul FIRMEI, fie-le zilele lungi, noptile bogate, serile vesele si aerul bland.
Fix la mijlocul drumului m-am intalnit cu el. Era tot portocaliu, din cap pana-n picioare, numai capul ii era pe umeri, in sensul de albastru. Jumatatea de rosu ii curgea probabil prin vene, din ce in ce mai ritmat, judecand dupa chipul ce i se luminase intr-un zambet pana la urechi. Am pariat pe o jumatate de pas in dreapta, cedandu-i prioritatea, dar am pierdut pariul. Am castigat, in schimb, timp cat sa scriu acum despre ce-ar fi fost daca…


Bună dimineaţa

Pe partea noastră nu se mai aprind luminile. Noroc cu partea de vis a vis. La metrou e linişte acum, de când zăpada a redus la tăcere praful. Un 668 se pune în mişcare şi îşi ia avânt spre centru. Câţiva călători şed zgribuliţi şi înfofoliţi pe cele câteva scaune de ei ocupate. După mers, un cuplu de tineri se îndreaptă spre Valea Argeşului. Cele câteva lumini aşezate aleator pe la ferestre ale blocurilor de peste stradă, ascund dincolo de ele poveşti una mai misterioasă ca cealaltă, pe care, probabil că dacă ar mai trăi, fratii Grimm le-ar aşterne pe valuri, valuri de hârtie.
Ieşind de pe Târgu Neamţ, un taxi face slalom pe carosabil, urmat de umbra unui trecator...9494, aici Bucureşti, România.

O cafea si o carte

Oricine stie sa scrie este scriitor. Toate celelalte criterii de selectivitate tin exclusiv de practica admiterii de noi membri intr-un club. Imi imaginez, si marturisesc ca rad acum cand scriu o asa traznaie, imi imaginez, spuneam,, un grup de 53 de cititori care ar citi cartea celor 53 de scriitori in timp record si apoi ar scrie o recenzie despre carte. E oare posibil ca astfel sa se nasca o carte noua, scrisa de cititori, deveniti astfel scriitori? Este, atata timp cat li se permite acestora sa-si scrie parerile, opiniile si sa-si descrie senzatiile, trairile, emotiile si impresiile din timpul lecturii, respectandu-li-se acestora libertatea de expresie, propria creativitate si ar fi lasati fara limitele tiparelor impuse pentru asa numitul “comentariu literar” invatat la scoala, tipare fara suportul carora, “marii” scriitori romani nu s-ar fi mentinut atata amar de timp intr-un top numit generic “manual”. Mde, unii cu orgoliile si/sau interesul si altii cu frustrarile…

E de la ei

Imagine
Stie cineva unde sau cu ce am gresit sau gresesc, ori din ce motive sablonul “vizualizari dinamice” nu mai poate fi personalizat? In sensul ca indiferent de alegerile facute, indiferent de optiuni, de stil, de culoare, nu se salveaza nimic din toate acestea si, vreau nu vreau, sunt fortata sa ma intorc la tema si culorile prestabilite? 
Si da, il prefer pe cel dinamic, fiindca cel static ma face sa ma simt ca la un continuu control ginecologic. Nu mai vreau ca oricine intra in blogul acesta sa dea cu nasul de cartea mea deschisa si etalata non stop. E indecent! Intr-o mai veche ordine de idei, imi doresc ca ziua de vineri 21.decembrie.2012 (GMT+2 Bucuresti, Romania) chiar sa aduca o schimbare. Imi imaginez ca totul se va intoarce cu susul in jos si toti vom ajunge in locul pe care il meritam. Nu zic acum ca voi ajunge neaparat in rai, dar macar mai schimb iadul!

Noaptea cea mai noapte

Toată copilăria mea mi-a fost frică de întuneric. Și toată adolescența și tinerețea mea mi-a fost frică de întuneric. Chiar și la maturitate mi-a fost frică de întuneric. O viață de om mi-a fost frică de întuneric, fără ca măcar să știu de ce anume îmi este frică. Până pe la zece ani îmi era cumplit de frica la gândul că aș putea rămâne peste noapte închisă într-o biserică. Imaginea chipului pictat al lui Dumnezeu, privindu-mă din susul cupolei, mi se părea îngrozitor de înspăimântătoare. La fel de înspăimântătoare ca gândul că m-aș putea rătăci noaptea într-un cimitir.
Când am mai crescut, întunericul de care imi era frică, lua chipul și asemănarea unor secvențe de film, de carte sau de poveste ascultată la cei mai mari ca mine, despre strigoi, stafii, zombi, demoni, draci și alte cele.
Și, cum de ce ți-e frică, nu scapi, iată-mă în prag de cea de-a treia tinerețe bântuind prin lumina noastră cea de toate zilele și căutând răspuns la întrebarea întrebărilor.
Oh, da! M…

"Ne vedem joi"

Adevarul este unul, momentul adevarului este al fiecaruia dintre noi. Altfel spus, adevarul este cuprins intre muntele cel mai inalt si adancul cel mai adanc si numai noi alegem pana unde si pana cand ne aventuram in cunoasterea lui. Limita aceea va fi adevarul nostru ultim.
Lucrurile ar fi simple, daca nu s-ar complica (prin derivatii in plan orizontal) atunci cand unii dintre noi sunt gata sa moara, sau mai degraba sa ucida, mai mult sau mai putin metaforic, doar pentru a-i convinge pe ceilalti de faptul ca adevarul lor este cel valabil.
Iata motivul pentru care iubesc minciuna. Iubesc minciuna, dar imi displac carcotasii. Carcotasii carcotasi.
Si nu, nu-i urasc, pentru ca ura mea merita o soarta mai buna decat s-o irosesc pe ei. Nu zic, candva i-am gasit amuzanti, dar pana am inteles ca, prin jocul lor, se dovedesc a fi un suport al nesimtirii omenesti. Deoarece nu de prostie este vorba, ci de nesimtire. Niste maimute.
Aseara chiar au atins culmea maimutarelii, prin rubrica “Glas…

Mintea romanului cea de pe...

Pana in 1989 am primit o educatie spartana. Nu stiu daca parintii mei, profesorii ori partidul au stiut ce fac ori au facut exact ceea ce si-au propus. Stiu doar ca am invatat sa ma lupt pentru fiecare firimitura de viata. Gustul primei farame de libertate l-am invatat in Piata Universitatii in 1990. Tot in 1990 am gustat prima mare infrangere din viata mea de pana atunci. Si aveam deja 25 de ani. Primul esec. Prima pierdere si care s-a datorat unor alegeri. Alegeri care nu au fost ale mele, ci ale parintilor, socrilor, profesorilor, batranilor mei. A unui procent de 90% . Dintre acestia. Cei de atunci sunt cei ce acum isi plang soarta si isi inventeaza tot felul de tapi ispasitori. Ei sunt cei de la care am invatat ca “calcatul peste cadavre” este cea mai inteleapta atitudine pe care o poti adopta atunci cand in jurul tau roiesc rebuturi ale libertatii absolute. O perioada de libertate in care partidele au aplicat pe alegatorii lor, o “educatie” tiganeasca, trasformandu-i pe acestia…

Optiuni

Asadar, m-am desteptat pe muzica si versurile imnului Marii Britanii (si nu numai). Nu, nu fusese nici soneria ceasului meu desteptator si nici indemnurile muzicale post decembriste intonate la ceas festiv romanesc. Asta dupa ce noaptea trecuta am visat ca dracu’.
Adormisem digerand un text pe care tocmai il citisem, recomandat de Sorin Dinco, scris de Dosa Andrei si intitulat “Arata-le cine-i seful”.
Ha, ha, creierul meu obosit s-a lepadat de raspundere, spalandu-si metaforicele-i maini si aruncand toata povara sefiei asupra inimii mele. Incitant, zise fierea, fierband de nerabdare sa afle scorul acestei partdide de tenis care s-a incins odata cu refuzul inimii de a prelua functia de conducere. Ca sa evite dezechilibrul cauzat de o iminenta criza de autoritate, organele mele vitale, oasele mele, carnea, cartilagiile, intreaga mea anatomie s-a adunat intr-o fratie care si-a ales ca lider, sangele, bazandu-si alegerea pe unicitatea acestuia in raport cu neutralitatea cuva…

Medellin

Imagine
În fine, scrisul e mișto. Adică e mișto să scrii. Dar scrisul nu a fost, nu este și nu va fi niciodată altceva decât un supliment alimentar care, indiferent de valoarea și/sau bogăția sa nutritivă, nu poate înlocui o masa copioasa, un mușchi de vită în sânge, o plăcintă cu carne, o ciulama de ciuperci, o salată de fructe exotice...șamd :)






Blank

Imagine
Nu-mi pot imagina viitorul. Nu mi-l mai pot imagina. Nu mai pot visa si nici gandi acest viitor. Nu mi-l mai pot proiecta in nici un chip. Iar prezentul...prezentul este cum sa spun ? Intotdeauna m-am gandit ca tot ce ti se poate intampla mai rau este sa supravietuiesti unei apocalipse.





M-am invins :)

Campus

Citisem prima oara despre asta intr-un blog de pe weblog.ro, platforma unde am avut eu primul meu blog. “Tocmai ceea ce stii te impiedica sa stii”. Nu-mi amintesc cine a scris-o, dar mesajul mi-a ramas inscris in memorie. Am asociat randul acesta scris de un necunoscut cand am vazut “Avatar”, cu scena unde Neytiri il invata pe Jack despre faptul ca “nu poti umple un pahar deja plin” si ca inainte de a invata lumea ei, e nevoie sa se goleasca de lumea lui. Ultima oara cand facut o conexiune cu ideea, a fost cand am vizionat “2012”, scena de aproape de final, unde batranul calugar tibetan ii arata mai tanarului sau discipol, pilda unei lumi de preaplin, o lume ce da pe dinafara de plina ce ee a insasi.
Am o amintire vie de cand eram in clasa a treia sau a patra, de la ora de “Stiintele Naturii”. Doamna invatatoare ne vorbea despre resursele naturale. Cred. Parca. Nu stiu, pentru ca, din banca mea din mijlocul randului din mijloc, nu priveam la tabla, nici nu cascam gura la doamna invat…

Madrid

Imagine
Ma plictiseam. Ma plictisisem de scris, ma plictisisem de citit, de muzica si film, de praful unei plimbari, de mersul in gol. Ma plictisisem de zgomot, ma plictisisem de moarte. Ma plictisisem de somn si ma plictisisem de veghe. Mancam. Cand dulce, cand sarat, cand acrisor, cand cald, cand rece. Ma plictisisem de mancat. Exact cand totul parea a fi pierdut in detrimental nimicului, mi-am amintit ca am ceva de lucru. Tot amanasem lucrarea aceea. Nu o consideram o prioritate fiindca nu-mi aducea nici o recompensa. Am lucrat toata ziua mea libera. Am lucrat cu spor si cu chef pana mi-am zis, gata, mai e si maine o zi.
Si daca va fi ca maine sa nu fie, cel putin mi-am incheiat seara avand satisfactia lucrului gratuit, dar bine facut. Si, desigur, cu o portie de tiramisu home made si un pahar cu Armagnac. A la votre :)

Cracovia

S-a intamplat ca aveam o disputa amicala cu un amic, cu cine altcineva? Se intampla adesea atunci cand nu pictez, cant la pian sau scriu poezii patriotice. Era cu privire la adventistii de ziua a saptea si sanctuarele de la Sarmisegetuza. Nu ne intelegeam asupra placutelor. Atunci a venit dinozaurul si ne-a papat. Am avut amandoi acelasi gust.
In vreme ce ne dizolvam in suscul gastric, schimbam impresii despre scena din finalul lui "2012", aceea in care la ARCA erau transportate doar ierbivorele. Am inceput sa radem. Vegetarieni? Neah! Eram amandoi niste porci, cata vreme carnea de porc este alimentul nostru de baza. Ceea ce a determinat aparatul digestiv al dinozaurului sa ne conduca spre ficat. Dinspre inima acestuia se auzea ecoul “mai bine mort, decat comunist”, Vocea Naivitatii de pe vremea cand Piata Universitatii era insasi imaginea Inocentei. Impulsul ecoului asupra muschiului cardiac, combinat cu gadilicii nostri dinspre vezica biliara, a avut asupra dinozaurului un…

Beijing

Imagine
M-am sculat cu melodia asta in cap. M-am mintit spunandu-mi ca o pot fenta ca si pana acum, fiindca nu este prima dimineata cand ma scol pe muzica ei. OK, zic, deci insisti. E clar ca tinta ei este o noua revelatie. Am inceput deslusirea
incalcitelor cai ale mintii mele, cu ceea ce stiam si trebuie sa recunosc ca a fost o vreme cand am cochetat cu ideea ca in viata viitoare vreau sa fiu barbat, gandindu-ma ca astfel voi avea ce sani vreau eu. Dar am abandonat-o, din respect pentru sanii mei de acum, care si-au dovedit fidelitatea fata de scopul lor generic, genetic, al genezei si, fara falsa modestie, al genialitatii lor creatoare.
Anyway, revelatia acestei dimineti a fost aceea ca, atata timp cat nu se tine cont de dorintele, visele, nazuintele, rugamintile si rugaciunile noastre, de dorinta aceea intrinseca, bine ascunsa in nucleul celulei de baza a inconstientului nostru, nu existam.
In fine, nu stiu daca voi existati sau nu, dar eu, una, cu certitudine nu exist.

Vatican

M-am intrebat in cateva randuri cine sunt cei ce ii jurizeaza pe jurati? Cine sunt examinatorii examinatorilor? Si pe acestia cine si cum i-a examinat si in baza caror criterii i-au numit intr-un fel sau altul. In general “specialisti”.
Nu a fost genul de intrebare care sa ma indrume sa caut raspunsul in conventii si tratate sau in cine stie ce retetare ori in manuale, pe net sau pe rafturile unei biblioteti. Era soiul acela de intrebare pe care ti-o pui abia dupa ce deja stii raspunsul. Il stii in sensul ca instinctiv sau intuitiv respingi toate informatiile puse pe tava de catre tot felul de expertizati, ca fiind neconvingatoare. Fiindca totul se rezuma in societate, la a fi sau a nu fi convingator.
De exemplu, pe mine nu m-a convins definitia intelectualului intalnita in DEX. Cea data intelectului, da. Insa nu recunosc dreptul nici unui specialist de a scinda omenescul in paturi sociale, considerand “Capacitatea de a gândi, de a cunoaște, de a avea o activitate raț…

Acapulco

Meganul meu isi vede e treaba lui. Sta cuminte la locul lui de parcare. Atunci cand nu se inscrie in trafic si ruleaza pe banda bunului simt.
Meganul meu se roaga si in culcare si in sculare la dumnezeul Meganilor, sa se intample minunea cand Orasul va fi el cel ce-si alege, nu edilii, dar pe cei ce-l calca zilnic in picioare, cu roata de la masina sau roata de la bicicleta.

Sydney

Blocul de vis-a-vis a fost învelit în ceață. Și cel de lângă el și cel de lângă el. În afară de blocul de vis-à-vis, de cel de lângă el și de cel de lângă el, doar blocul meu mai e. Despre rest îmi pot imagina orice. Parcă trăiesc aievea visul de acum câțiva ani unde visam că mă cobor într-un abis foarte asemănător acestei dimineți. Doar că în visul acela mă luptam cu îndârjire să-i schimb acestuia semnificația, fiindcă oricaât de jos m-aș fi coborât, parcă nu mi-ar fi plăcut să mă scufund totuși într-o uriașă prăpastie din vată de zahăr roz. Și cu cât visam c-o înnegresc, cu atât se făcea mai frez. Până când a venit rămășița a ceea ce fusese cândva un cașalot albastru granit și m-a ridicat până la suprafață. Unde era o pajiste verde. Dar nu înainte de a mă fi certat pentru că nu știu să fac altceva, decât să-mi cioplesc vise pe chip. A venit ceața și le-a luat. Acum a rămas blocul meu și cel de vis-a vis și, între noi, sticla ferestrei și câteva crengi.

Berna

Aseara numaram bani. Niste bani. Ii numaram si nu ma mai gandeam la ceea ce am spus mai demult despre faptul ca : "Iata, mi-au trebuit 47 de ani sa pricep ca idealurile mele au fost nepretuite, cata vreme nu s-au materializat. Adica nu pot fi convertite intr-o moneda anume, fie ea si talantul din poveste. Odata cu revelatia asta, cascade de revelatii mi-au luat cu asalt mintea. Ca la jackpot: bar, bar, bar, lamaie, lamaie, lamaie, 7, 7, 7.
Cea mai valoroasa dintre ele este aceea ca banii nu m-au tradat niciodata. Banii mi-au luat intotdeauna chipul si asemanarea unui gand. Nu zic nevoie, nu zic dorinta, nu zic moft. Gand. Gandul ca banii nu m-au tradat niciodata este un gand de milioane.” Aseara numaram bani si nu ma gandeam nici la ceea ce am spus odata despre faptul ca nu m-am crezut capabila sa chivernisesc cu atata responsabilitatea banii altora, stiindu-ma atat de risipitoare pe banii mei si ca nu m-am vazut niciodata in postura de ministru de finanate sau trezorier, fiindc…

Voyage

Într-o zi o să intru în magazinul unde se vând cărți. O să mă duc fix la raftul unde mă așteaptă și, înainte de a o lăsa să mă vadă, o să-mi dau jos fața și o să-mi pun masca de înțeles. Abia apoi o voi lua în brațe și o voi răsfoi ritualic până în locul special amenajat unde voi plăti prețul libertății de a ieși cu ea din magazin.
Acasă o voi așeza la locul ei. Unde voi îndeplini ritualul de sex neprotejat. Nu înainte de a mă dezbrăca de coperta în care am fost blestemată să mă vântur prin lume.

Amsterdam

Imi plac zorii de zi. Forfota aceea de dinaintea furtunii, cand oamenii simpli se pregatesc sa plece la munca, la treaba, la servici, la slujba, la job, la lupta. Iubesc oamenii simpli, oamenii obisnuiti, oamenii de mijloc, centrul de greutate al societatii. Oamenii intregi si integri, cei ce-si muncesc ziua pentru ei si pentru ceilalti. Cei ce nu cer dar continua sa dea. Atlasii contemporaneitatii mele. Cei ce tin in spate bolta cereasca, “bula de cersetorie”, bugetul de stat. Mai nou, si pe cel unional.Eroii zilelor noastre. Principalii vinovati pentru dezechilibruldintre vorba si fapta. Pentru ca ei sunt cei ce tac si fac. Ei sunt “ceidesprecarenusevorbeste”. Pentru ca ei sunt bau-baul celor intretinuti, dezvoltatorii fortei centripete. Cei ce pun presiune pe centru, neglijand adevarul fundamental al fizicii sociale. Acela in baza caruia, odata ajunsi in centrul pamantului, unica scapare este sa intorci indoit, intreit, inzecit forta apasarii, devenita deja centrifuga.Daca as fi ju…

Agentia de voiaj

Am copilarit in zona aceea. Pentru mine, Piata Matache sunt cele 50 de g de cafea proaspat macinata cumparata de la armean, nu mai mult ca nu cumva sa se trezeasca. Ma trimitea mama aproape zilnic dupa cafea, pentru ca din cele trei fete ale ei, eu dovedeam calitati de negustor. Nu ca as fi avut cine stie ce talent, dar fiindca imi dezvoltasem anume abilitati de a ma eschiva de la activitati care nu-mi placeau neam. Fugeam ca dracul de tamaie de aspirator si/sau de bucatarie.
Piata Matache mai are si gust de piersici de Medgidia, pe care tata le aducea vara, in rarele lui zile libere, pe care si pe petrecea bucatarind.
 Dupa 37 de ani am avut o perioada in care ma intorceam obsesiv in zona copilariei mele, pe care o cautam, o rascoleam, o vanam, o cerseam inapoi, dar pe care nu am mai intalnit-o niciodata.
 Abia atunci cand, venind dinspre Constanta am oprit la Medgidia de unde am cumparat piersici de import, vandute in poarta livezii, am inteles ca Piata Matache si str. Grivitei si …

Everest

Imagine
Vântul avea un aer al dimineții ce-mi amintea de spuma laptelui. Se ascunsese pe după blocul cenusiu, fix în vârful celui mai scund dintre cei trei plopi aliniati în scara măgarului. Nu prea i-a convenit că l-am văzut și a dat să se amestece iar cu întunericul, însă l-a trădat propria-i luminozitate. Îl aveam la mână. I-aș fi putut specula în fel și chip slăbiciunea. Întunericul m-a privit în ochi până am  înțeles că Irisul al meu e și că, tot ce-i mai rămâne lui de făcut e să se deghizeze în sprânceană, până când mă voi hotărî a cui undă îmi este mai aproape: a Astrului Alb sau a Ledului Albastru. De aici s-a iscat o gâlceavă fără precedent între artă, religie și istorie. Steaua Stelelor a mârâit în somn, răstindu-se la ursitoare și imputându-le ambiguitatea de care au dat dovada atunci cand au fost rugate să contribuie la rețeta din care am fost plămădită. Ursa Mare și-a asumat întreaga responsabilitate, lăudându-se totuși cu reușita de a-mi fi insuflat un aer de popularitate. Ursa…

Luxemburg

Vine o vreme cand iubirea ta de copil pentru parintii tai devine o povara. Atunci e bine sa te lepezi de ea. De fapt, nu te lepezi, ci o asezi intr-un sertar si o lasi in stand by.

Vine apoi o vreme cand iubirea ta de parinte pentru copilul tau devine o povara. Atunci o asezi si pe aceasta in sertarul ei fiindca stii ca niciodata nu vei uita unde o gasesti.
Iubirea pentru barbat, eheeei, e cea mai povara dintre poveri. Daca reusesti vreodata sa te lepezi de ea, atunci a sosit timpul sa te iubesti pe tine insati.

Tu de ce crezi ca Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din Rai? Pai pentru ca a vrut sa-si vada si El de viata Lui :)

Oslo

Prima seara a noului anului am petrecut-o in compania selecta a unor lautari. Erau lautari autentici, de la mama lor si nu ma refer la faptul ca erau din Oltenita, ci ca erau niste bravi reprezentanti ai etniei lor. Ma facsinau cu prezenta lor, cu infatisarea lor, cu tinuta lor impecabila si total lipsita de aroganta si bijuteriile pe care le afiseaza manelistii, acest rezultat al eforturilor de integrare in societate a acestei categorii de persoane.
Dintre cei cinci, cei mai “spectaculosi” au fost doi: chitaristul, care era frumos al dracului si avea niste dinti sclipitori de albi si perfecti si canta de-mi venea sa ma urc pe masa si sa dansez desculta si tambalagiul.
Eh, tambalagiului aceluia i-as fi dat eu premiul zece pentru rromanica. Era, bietul de el, cocosat de la spondilita sau ce boala o fi fost aia, dar avea niste degete fine si lungi ca de pianist, o camasa alba impecabil calcata, cravata si ac de cravata, pantalonii calcati la dunga si pantofii lustruiti de-…

San Salvador

O mare de informatii care-si digera esenta in linistea abisala si isi regurgiteaza surplusul de oase, aidoma crabilor cu josul in sus, asupra unei plaje de receptori ce le primesc si le intorc pe toate partile, devenind astfel, la randul lor, emitatori in intreg acest razboi informational si/sau informatic, a carei miza este nu atat sa demonstreze faptul ca informatia inseamna putere, ci puterea informatiei de a schimba traiectoriile unor vectori. Unii mai metaforici ca altii, dar fara exceptie, emotionali.
In tot acest timp si spatiu, viata isi vede de viata ei: vacile cu viteii, iepele cu manjii, berzele cu puii lor si crengile cu mugurii, deveniti deja fruct :)
"A noastra" devine abia dupa ce alegi sa te amesteci in povestea celuilalt. Depine de ce poveste, de a cui poveste si de cat de mult vrei sau alegi sa te implici. 
Acuma Tu sa ma ierti ca am calcat pe crabul pe care tocmai te pregateai sa-l salvezi :)

Atena

Asta primavara, undeva pe la miezul zilei, eram in autobuzul 168. Ma pregateam sa cobor la Galeriile Orizont. In aceeasi masina, sezand unul langa celalalt, doi frati, un baiat si o fata. Baiatul era mai mare, sa fi avut 10-12 ani. Sora lui citea silabisind inscriptia de pe soclul statuii ecvestre din dreptul BCU: "Ca-ro-li".

-Carol I, proasto! o corecta fratele mai mare si mai citit :)

Aseara, in troleul 69, in dreptul Palatului Cotroceni, pe cand eram blocati in trafic, un barbat la vreo 40 de ani, ametit de bautura, motaia si bombanea pe toata lumea din jurul lui:
-Scrie tu istoria, mai degraba decat sa cari cartile astea in brate! ii spuse unei tinere studente.
-Mamaie, ai fost o comunista! ii spuse unei batrane cochete.
-Ce razi, cucoana? imi zise si mie. Se vede ca ti-au placut ofiterasii!
-Oh, desigur! L-am iubit la nebunie de Amiralul Kolchak. De fapt pe actor:)
Azi, in parcul de la Bucur Obor, la targul de manuale scolare:
-Nu mai avem istorie, istoria s-a…

Ierusalim

Ploua, iar ploaia se deshide la fereastra de la etajul de unde vad eu realitatea, ca un tablou in care Creatorul si-a schitat autoportretul diminetii de azi ca fiind al unei coroane devenita creanga, devenita ram, devenita mugur. Samanta.
Suicidul Creatorului a inceput cu pasul pe care acesta l-a pasit, trecand prin fereastra de el deschisa, fix in gura consumatorului de creatie, manat de chiar Ispita de a-i cunoaste acestuia impresia.
Oh, dar Domnilor si Doamnelor, nu Degustatorul de Creatie, cel pentru care, de fapt Creatorul si-a creat creatia a fost cel ce l-a pierdut, atunci cand acesta a scuipat molozul venit in incompatibilitate organoleptica cu papilele lui gustative, ci faptul ca insusi Creatorul s-a uitat...

București

Contrar tuturor uzantelor, azi am ocupat unul dintre locurile rezervate unor categorii prestabilite de persoane. Afisasem un aer de jemanfisism, desi in interiorul meu se petreceau apocalipse. Se ardeau poduri, se rasturnau constructii, se duceau razboaie, revolte si rascoale. Priveam impasibila prin golul ferestrei desi istorii si religii se prabuseau in mine. Probabil ca urma sa ma asez deasupra tuturor aidoma bomboanei de pe coliva, atunci cand am simtit privirea batranului care m-a facut sa-mi inalt privirea spre el.
-Luati loc aici, va rog, ii zic si dau sa ma ridic.
Mana doamnei ce ocupase scaunul din stanga mea, insa, m-a impiedicat sa cedez locul.
-Stati, doamna, aici. El este barbat, poate sa stea in picioare. Este barbat, va spun, pentru ca stiu, ca este al meu. Dumneavoastrea aveti nevoie de odihna! Acum nu faceti altceva decat sa acumulati energie, pe care s-o risipiti mai tarziu cu activitatile zilnice. Sunt femeie, stiu despre ce vorbesc! Si va vorbesc tocmai …