Ursa


Moto: “Daca vrei sa fii urs, atunci fii un Grizzly.”
*replica dintr-un film american.

Aunci cand merg pe jos, imi indrept privirile spre pamant. “Stai dreapta!” ma cearta fiica mea. “Te-ai cocosat de tot!”. In ziua cand am nascut-o, intr-o zi de joi, pentru un moment am fost cerul si pamantul, cosmosul, soarele si luna, stelele si adancul oceanului, atat de fericita am fost. I-am zis atunci, fiicei mele, in loc de bun venit: “Sa ai mai mult decat am avut eu si sa fii mai desteapta decat am fost eu”. Am scos atunci din mine, odata cu placenta si lichidul amniotic, toata amaraciunea saraciei in care am fost crescuta, toate frustrarile adunate pe seama lipsurilor materiale, tot chinul si umilinta pe care le primisem odata cu educatia…ignorul aproape total venit dinspre tata, grija si protectia sufocanta venita dinspre mama, o mama crescuta la randul ei in corsetul unor tipare crestine dintre care, la pret de cinste erau puse, umilinta, modestia, obedienta, rabdarea, respectul fata de batrani si, la pachet cu acestia, fata de canoanele intelepciunii lor prafuite, imbacsite, ipocrite.
Ipocrite fiindca desi propavaduiau iertarea, impacarea, intoarcerea celui de-al doilea obraz, blandetea si bunaintelegere, prea mult din neastamparul meu de copil a fost refuzat, pedepsit, batut, “corectat”.
Iert si, cateodata, uit. Mai usor pe ai mei, nu si pe ai lui.
Ma cearta fiica mea si, cateodata, sufar din cauza asta. Imi reprosez atunci patosul cu care i-am urat bun venit in aceasta lume, faptul ca nu am stiut sa dezvolt ideea si, mai ales, sa stiu sa trasez totusi o limita a mai-lui: mai buna, mai frumoasa, mai desteapta, mai talentata, mai, mai, mai. Fiindca nu de putine ori propriul meu patos, propriile mele cuvinte-gand s-au intors impotriva mea. Dar nimic din viata asta a mea nu-mi daruieste atata bucurie sau implinire sau multumire pe care o primesc din faptul ca este fiica mea :).
Atunci cand merg pe jos, imi indrept privirile spre pamant. Pamantul este pamant, piatra este piatra, iarba este iarba, pomul este pom, radacinile sunt radacini, apa este apa, vietatile sunt vietati. Viata isi vede de viata ei.

Atunci cand merg cu masina sau cu trenul, imi indrept privirile spre cer. Cerul nu mai este cer. Cerul meu este oglinda ochilor mei. In cerul meu ma vad pe mine, asa cum fiecare om se vede in cerul lui, pe el. Cateodata ma vad frumoasa. Norii sunt ori niste bebelusi, ori niste fete de oameni blanzi, ori niste brate cuprinse in imbratisari,  ori niste animale, flori. Cateodata ma vad urata, schimonosita, rea, fioroasa, infricosatoare, intunecata. In clipele acelea, irisul meu da iama printre amintiri, cautandu-le pe cele mai placute si, ajutandu-se de ele, aseaza norii intr-un nou puzzle, unul mai “trainic si mai frumos”. Si daca frumusetea nu-mi reuseste intotdeauna, macar il imbrac in blandete. Si gata. Chiar daca aceasta rezolvare isi gaseste solutia intr-o furtuna.

Cand l-am nascut pe fiul meu, intr-o zi de joi, eram numai dornica sa-l vad. Ecograful imi spusese ca este fata. Eu imi doream ca primul meu copil sa fie fata. Probabil ca ecograful mi-a citit mai degraba gandul sau dorinta. Eh, uite ca sunt situatii cand in viata nu este dupa cum vrei tu, ci dupa cum alege ea pentru tine. Regret, dar am fost dezamagita cand am aflat ca este baiat, si, de data aceasta mi-am exprimat simtirea in cuvinte. De fapt, intr-o onomatopee: ”aaa…” Moasa m-a certat: “proasto! oho, ia priveste ce inzestrat este!”. Eh, uite, ca in viata nu este intotdeauna asa cum alegi tu, ci cum aleg altii pentru tine, fiindca inainte de a-i vedea fiului meu fata, i-am vazut barbatia.
Cand l-am nascut pe fiul meu, doctorul a uitat de mine in sala de nasteri. A plecat acasa si dus a fost. Moasa, vazand ca sunt a nimanui, m-a intrebat intr-un tarziu daca vreau sa-l cheme pe doctor. I-am zis ca nu. Ce-i al meu e pus deoparte: sunt cumplit de orgolioasa. Dar se intampla sa ma manifest in consecinta, numai atunci cand mi se da sa gust din gustul dispretului si al umilintei, de catre "semeni" de-ai mei.
In timpul travaliului, pe care jurasem sa-l trec cu demnitatea de a nu ma vaicari, de a nu tipa, de a nu plange, de a nu urla, de a nu scoate nici un sunet, moasa citea “prostitutia”, o publicatie aparuta in anii ’90.
In timpul contractiilor bantuiam ca o naluca prin sala de nasteri. Nu puteam sta locului. Moasa ma certa. Eu nu ziceam nimic. Cu o ora inainte de expulzie, mi-am incalcat juramantul si m-am rastit la moasa, cerandu-i sa faca ceva care sa ma ajute sa scap mai repede. Ea mi-a facut niste reprosuri si gata.
Vara trecuta priveam cerul din curtea scolii unde fiul meu a dat cu toca de pamant, la absolvirea celor 12 clase. Atunci si acolo, cerul meu erau ochii lui albastri: “Azi tu esti cel mai frumos fapt din viata mea.” Stiu :)
De undeva, dintr-un colt al cerului meu, albastru si el, se prelingea tacut si discret, o lacrima de tata. Orgolios foarte, statea ascuns, sa nu cumva sa fie vazut coplesit de emotie :).

Am doua surori, de mama si de tata, una mai mare si una mai mica. S-ar spune ca am avut sanse egale, dar nu am avut. Si totusi, aproape niciodata n-am reusit sa vedem cerul, in intregul lui, cu aceeasi ochi. Doar parti de cer, mai mari ori mai mici.




Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie