duminică, 13 noiembrie 2011

Tainele

N-am fost niciodată o bună cititoare. Am uitat numele autorilor, am uitat numele personajelor, am uitat mare parte din acțiune, din cuprinsul cărților. Le-am uitat sau poate că nu le-am știut niciodată. Stăteam și priveam la tonele de hârtie pe care sute și mii de autori și-au tipărit gândurile, simțirile, trăirile și apoi și le-au expus la vanzare.
De unde atâta imaginație, de unde? Din dorința de a nega realitatea, din dorința de a se ascunde de aceasta, din nevoia de a evada din viețile lor, de unde le venea lor inspiratia?
Ma întrebăm toate astea pentru că eu am refuzat la un moment dat să mă mai las la bunul plac al acesteia. Dădea năvală peste mine, fie că mă plimbam, fie că dormeam, fie că spălăm vasele, fie că găteam, fie că vorbeam la telefon, fie că făceam orice aș fi făcut.
Mai bine de șapte zile n-am vrut să scriu nimic. M-am împotrivit cu toate puterile mele, dar inspirația se ținea de mine scai. Se agățase de mâinile mele, de picioarele mele și de gâtul meu, de ochii mei. Am crezut că mă voi elibera doar prin moarte și eram gata să o accept și să o primesc ca pe o salvare. Mai mult decât atât, am chemat-o în ajutor.
Supriza mare a fost că ea, moartea mea, era un el. Numai că, la cât era de frumos, precis era orice altceva sau altcineva decât moartea. Poate că el era salvatorul meu. A venit ținând în mâinile sale puternice un aspirator uriaș-ca cel cu ajutorul căruia se eliberează toamna, străzile, de frunze moarte-cu a cărui forță a desprins de pe mine și din mine, intreaga mea inspirație.
Inspirația mea s-a dovedit a fi aspirația lui, iar împreună ne-am dovedit a fi o respirație completă. Ciudat mod de a învăța această lecție.
Tocmai ne așezasem să despletim firul respirației noastre în doi: inspirația mea, aspirația lui, până când picioarele noastre s-au împletit, de jos în sus, în poveste. Exact când ajunsesem la brâu i-am văzut chipul.
Chipul unui răspuns cît toate întrebările mele.

2 comentarii: