Real si virtual

 Realitatea a facut ca intr-o zi sa intru intr-o librarie si sa cumpar o carte. Am citit-o intr-o dupa amiaza si am ras cum n-am mai ras in viata mea, citind o carte. Am scris cateva capitole din cartea respectiva, gandindu-ma ca va prinde bine macar unui cititor. Macar o fraza daca i-ar fi fost de ajutor, ma declaram multumita :)
Fiindca adminul forumului a arhivat la gramada, fara selectie, tot ce s-a scris pe siteul administrat de el, inclusiv astfel de "replici", "replici" , "replici", "replici" si ca urmare a arhivarii s-au bulversat textele, redau aici, cu copy-paste, ceea ce transcrisesem la timpul respectiv :)

Capitolul patru

Trecusera trei ani de cand debarcasera si intr-o zi Lasse o porni din nou la drum inspre celalalt capat al insulei, ca sa cerceteze ce resurse existau pentru viitor si sa stabileasca daca vor face fata cresterii foarte mari a populatiei din ultimii doi ani. Isi luase cu el un canoe mai micut si tot vaslind pe rau in sus, sub frunzisul des al bananierilor, inainta cativa kilometri spre interiorul insulei. Obosit de vaslit, sari pe mal, isi lua micul dejun sub un cires, dupa care se lungi pe pamant sa doarma.
Abia daca trecura cateva minute dupa ce inchise ochii, cand auzi niste fosnituri in bananierul sub ale carui ramuri se pusese sa doarma. Privi in sus cu ochii cercetatori spre frunze si zari spre varful copacului ceva ce aducea a maimuta. Sedea pe o creanga decojind cu unghiile-i lungi banana, pe care si le baga apoi in gura inconjurata de o barba lunga. Pe Lasse il cuprinse nelinistea, caci se afla in preajma unui concurent neasteptat, care, daca asa cum se putea presupune nu era singurul, le-ar fi putut pricinui pagube considerabile. Se hotari sa ademeneasca maimuta, s-o prinda si s-o omoare cu o piatra. Se indeparta putin, cauta un pepene mai marisor, rosu-galbui si, cu el intr-o mana si cu o piatra in cealalta, se apropie de copacul unde era maimuta.
La inceput, Lasse pleoscai din limba si maimuta, cu atentia marita, ii arunca o banana in cap.
-Coco, contiua Lasse si arata pepenele.
Dar maimuta nu raspunse, ci o zbughi pana in varful copacului, care se arcui din cauza greutatii.
-Coco, hai baietica, spuse ademenitor Lasse, vino-ncoa’ sa-ti arat eu ceva bun de tot.
Dar Coco, nici gand. Dadea inapoi cu piciorul, se comporta indecent si Lasse, care nu mai apuca sa se fereasca, incepu sa clocoteasca de furie si izbucni: Diavol blestemat! Diavol blestemat!
La cuvintele astea, Coco se aseza pe o creanga, cuprins parca de o profunda emotie. Isi scarpina nasul de scoarta copacului si lacrimile ii curgeau ca niste perlute pe barba. Lasse il auzi oftand, dar pastra inca distanta
-Asculta ce-ti zic, nu vrei sa te dai jos si sa gusti din pepenele meu, diavol afurisit?
Maimuta parca se mai potoli. Dar acum Lasse incremeni, auzind o voce omeneasca acolo sus, in bananier
-Grai al tarii mele, pamant ce m-ai nascut, prieteni; ochii imi plang urmasii; nicicand limba nordului nu mi-a sunat mai dulce in urechi, si inima mi-e plina ca o plosca, ca fructul tigvei cand soarele de vara tarzie il umple cu zeama si samburi!
-Sa fiu al dracului daca asta nu-i parintele Axonius, exclama Lasse.
Si cat ai zice peste se auzi: Chiar eu sunt!
Preotul se pravali din bananier si cei doi concetateni se inlantuira intr-o lunga imbratisare, lipindu-si strans piepturile paroase, scaldate in lacrimile preotului.
-Dar pentru numele lui Dumnezeu, cum ati nimerit aici? Fu prima intrebare pe care i-o puse Lasse. Ca doar v-am azvarlit in mare, nu-i asa? V-a inghitit vreo balena si v-a scuipat aici, pe insula.
-Nu, n-am fost scuipat, spuse preotul, am venit inot.
-Spuneti-mi cum, hai, povestiti-mi!
Preotul isi sterse lacrimile cu o frunza de bananier, se aseza pe un bolovan si incepu povestea.
-Imi amintesc acum ca prin vis, cand imi pomenesti-iti spun tu, pentru ca ne inatalnim in felul asta-de cele intamplate, ca am fost aruncat, dar nu-mi amintesc din ce motiv.
-O, era un motiv sufficient, ratio sufficiens, cum zice Aristotel.
-Cine-i Aristotel? Intreba preotul
“Aha, isi spuse Lasse, a mancat si el din fructele acelea!”
-Hai, spune povestea si da-l incolo pe Aristotel! spuse Lasse.
Preotul continua: Mi-aduc aminte ca, dupa ce am inotat eu cat oi fi inotat, am dat cu picioarele de o insula care semana cu asta. Am mancat niste fructe de padure, am baut apa si m-am lungit sa dorm. Si cand m-am trezit, m-au cuprins o liniste stranie si o pace pe care nu le mai cunoscusem niciodata. Priveam natura ca pe o carte deschisa si legatura dintre creator si creatie mi se parea cat se poate de limpede. Simteam in urma mea un trecut intunecat, dar nu-l mai desluseam. Capul imi era usor, nu ma framantau gandurile. Eram, ca niciodata, intr-o dispozitie nemaipomenita si am pornit sa colind insula, pana am ajuns in inima ei. N-a trecut mult si am vazut un barbat ingenunchiat in fata unui idol, caruia i se ruga. Aha, mi-am spus, am nimerit in tara paganilor, deoarece in capul meu mai dainuiau si idei vechi ale trecutului. Scos din minti de un suflet atat de josnic, care se inchina unui idol facut de mana omeneasca, am apucat o piatra si i l-am sfaramat.
Si atunci, sa fii auzit ce-a urmat!
Barbatul incepu sa tipe, sa-si smulga parul din cap si sa ma faca pagan. Dupa ce s-a mai linistit, l-am intrebat care este religia lui. Mi-a raspuns ca este adept al blandei invataturi niceene. Si pentru ca eu nu stiam despre ce religie era vorba, l-am rugat sa-mi explice. Era cea mai neroada invatatura de care auzisem vreodata. Fusese adoptata la conciliul de la Niceea cu o majoritate de numai patru voturi. L-am rugat sa-mi spuna pe care Dumnezeu il venerau ei si daca aveau mai multi dumnezei. Nu! Mi-a raspuns; nu venerau decat un singur dumnezeu, pe Dumnezeul adevarat! Foarte bine, si noi ne inchinam la acelasi unul Dumnezeu. Dar ce era atunci cu acel idol agatat de o spanzuratoare? Ei, acela era fiul lui Dumnezeu! Pai trebuie sa fie un Dumnezeu rau, daca fiul lui s-a lasat spanzurat, i-am explicat eu. Si mi-a raspuns ca nu pricep nimic. Am recunoscut foarte sincer ca asa era, iar el si-a exprimat speranta ca in momentul in care Duhul Sfant va pune stapanire pe inima mea are sa-mi fie mai bine. Duhul Sfant; aveti, asadar, trei zei? Mi-a raspuns ca sunt inca stapanit de Satana, dar ca de indata ce voi scapa din ghiarele lui are sa-mi fie mai bine. Ha, ha!Aveti patru zei! Si daca eu sunt stapanit de Satana, principe al lumii, atunci as vrea sa raman in serviciul lui. Daca cel care ma stapanea facuse frumusetea asta de lume, cu toate minunatiile ei, si daca el era principele lumii, atunci in el cred. Si am cazut cu fruntea la pamant si m-am rugat pricipelui lumii. Dar atunci omul a scos un tipat ascutit si a chemat in ajutor o liota de adepti. M-au legat de maini si de picioare. Dupa aceea m-au dus la o ciudatenie de casa cu o spanzuratoate pe acoperis.
-Cine sta aici? am intrebat.
-Aici locuieste Dumnezeu, e casa lui Dumnezeu, mi-a raspuns unul dintre negri, caci erau cu totii imbracati in negru.
-Ah, Dumnezeul meu, principe al lumii, am strigat eu, tranteste-i pe nerusinatii astia! Tu, care te afli deasupra cerurilor si ai la picioarele tale soarele, luna si stelele, sa locuiesti in cocioaba asta! Atunci, cel mai batran dintre negri a venit la mine sa-mi vorbeasca pe un ton mai amabil. Mi-a spus ca invatatura niceeana era invatatura blandetii si ca de aceea voia sa ma castige. M-a intrebat daca eram gata sa iubesc un evreu care a suferit si a murit pentru aceasta invatatura. La asta am raspuns ca nu vreau, pentru ca in primul rand nu cunosteam nici un evreu si, in al doilea rand, nu voiam sa iubesc pe nimeni altul decat pe Dumnezeu. Atunci s-a burzuluit si mi-a spus ca sa ma duc dracului. Si fiindca eu credeam ca locul acela, conform blandei lui invataturi, un loc bun, i-am raspuns: Cu placere!
-Cum, a izbucnit el, vrei sa mergi in iad?
-Sigur ca da, am zis.
Atunci m-au condus in casa lui Dumnezeu. La usa era un barbat cu o pusculita, care astepta sa primeasac bani.
-Costa bani ca sa-l vezi pe Dumnezeul vostru? Atunci a aparut un slujitor care mi-a tras una in cap cu un ciomag. Eu l-am rugat sa se poarte bland cu mine, pentru ca tocmai eram pe punctul de a face cunostinta cu invatatura blandetii.
Dupa aceea m-au dus in fata unui tablou mare. Era o imagine a iadului. In partea de sus se vedea un barbat furios cu barba lunga, deasupra lui un porumbel, la picioarele lui un miel si de jur imprejur o droaie e alti idoli cu aripi, si sub toti astia, iadul. Nu arata deloc imbietor. Un grup de idoli negri apucau barbate, femei si copii cu clesti de locurile cele mai delicate si ii azvarleau in flacarile unui foc.
-Nu e bine ce fac,am zis eu, si m-a apucat un zel teribil de a-i intoarce pe nefericitii astia de la adoratia idolilor. Daca asta este blanda invatatura niceeana, le-am spus, si daca iadul asa arata, atunci nu vreau sa fiu niceean! Si am cazut in genunchi sa ma rog pentru ei. O, Dumnezeul meu, al lumii factor si stapan, priveste in inima acestor bieti nenorociti si zguduie-le mintile ratacite…Dar mai departe n-am apucat sa ajung cu ruga, pentru ca imediat mi-au dat un branci de-am cazut pe jos si m-au scos urgent de acolo.
Si a doua zi, pentru ca nu voaiam sac red in invatatura niceeana, urma sa fiu ars de viu. L-am intrebat atunci pe cel mai batran dintre ei daca blanda lor invatatura nu prevedea si o pedeapsa ceva mai blanda pentru crima pe care o comisesem eu. Mi s-a raspuns ca nu. Ridicasera un rug, il impodobisera cu imagini ale Satanei cucoarne sau cu limba scoasa-iti dai seama ce hulitori!-, si m-au dus pana sus, pe mormanul de lemne. Si imi pregateau moartea cantand si stand cu idolii lor in fata mea. N-as fi crezut ca puteau sa existe oameni atat de salbatici pe insulele marilor. Venise momentul si eram sigur ca asta imi va fi sfasitul.
Dar cerul se intuneca si deodata norii fura sparti de un fulger, urmat de altele, care lovira casa lui Dumnezeu si idolii de acolo. Vedeti, vedeti, am strigat eu, Dumnezeu isi darama singur casa! Acum tot mai credeti ca locuieste acolo? Negri au fugit care incotro si eu m-am smucit si m-am eliberat. Cand am ajuns la malul marii, m-am suit intr-o barca si am pornit in larg, fiindca era mai bines a pier de mana Domnului decat de cea a paganilor astora. Si iata-ma acum aici si vreau sa va indemn s-o pornim cu totii si sa-i convertim pe paganii aia la singura invatatura adevarata.
Lasse ascultase cu multa atentie istoria fantastica pe care i-o povestise preotul, dar spre sfarsit isi atintise cu si mai mare atentie ochii asupra vulcanului din departare, care incepuse sa fumege.
-Hai sa mergem mai intai acasa sa vorbim cu prietenii nostri si abia dupa aceea sa pornim procesiunea misionara.
Se urcara in barca si vaslira spre casa, intretinandu-se cu discutii instructive despre diverse categorii de pagani si despre felul in care au inceput ratacirile oamenilor. Cand ajunsera acasa, cerul era deja negru de fum si in departare se auzeau bubuituri. Erau cu totii nelinistiti si nu stiau deloc ce-i asteapta. Reaparitia preotului trecu aproape neobservata, caci aveau alte ganduri in cap. Toata noaptea statura de veghe si isi pregatira barcile, pe care avusesera grija sa le ascunda pana aveau sa le fie de trebuinta.
Cerul era rosu ca focul si cei care se catarasera in copaci ca sa adune rezerve de mancare vedeau doar la lumina vulcanului. Isi petrecura toata ziua urmatoare incarcand barcile cu apa, fructe si, deoarece de acum ii asteptau si foamea si frigul. Bubuitul se intetea si pamantul se legana. In ziua a treia se pornira zgomote ca de traznet si din gura vulcanului tasni o cascada de lava rosie ca jaraticul.
Atunci, indurerarti, plangand si oftand, se napustira cu totii in barci, ca sa plece de pe insula Preafericitilor, unde darnica natura ii pricopsise cu hrana si vestminte timp de trei ani de zile, si unde traisera in pace si in fericire, fara galceava sau lupta, si pe care acum trebuiau s-o paraseasca si sa se indrepte spre o soarta necunoscuta.
Cand ajunsera in largul marii, insula incepu sa se scufunde. Trunchiurile copacilor dispareau sub apa, iar coroanele fluturau deasupra valurilor. Cu timpul disparura si colinele mai joase, si in cele din urma valurile ajunsera pana la craterul vulcanului. Fiecare val inghitit de Vulcan era apoi scuipat sub forma unui nor de aburi, colorat in rosu ca lava, in albastru de la pucioasa arzanda si in verde de la cupru si celelalte metale, care, topite, clocoteau in cuptorul acela urias.
Si asa disparu Insula Preafericitilor din ochii preafericitilor, care se lasau acum purtati de soarta spre intampinarea nefiintei sau a unui viitor si mai intunecat.

Capitolul 1

Fregata “Leul suedez”, ancorata in dreptul fortaretei Alvsborg, isi inaltase cele doua vele de la prora si era pe cale sa ridice ancora, cand una dintre barcile cu vasle ale vamii tasni dinspre tarm, semnalizand corabiei sa nu porneasca inca; dar vantul umflase deja panzele din botul navei si smucea ancora. Vamesii vasleau de mama focului; cu o parghie aruncata in mare, barca fu trasa grabnic spre corpul corabiei. Doi tineri facura un salt din barca si fura trasi inlauntrul vasului printr-o deschizatura de tun; un sac de piele, probabil singurul bagaj de calatotie al tinerilor, fu azvarlit in urma lor in apa, dupa care barca vamii facu cale intoarsa, iar ‘Leul suedez”, cu funia ancorei infasurata acum pe scripete, se legana incetisor pe mare, in sunetul desfatator al salvelor de tun de la tribord, secondate de tunurile fortaretei.
Incarcatura “Leului suedez” era formata din obiecte de fier forjat, tesaturi si divesre alte marfuri, la care se adaugau cinci sute de pasageri, dintre care cei mai multi erau criminali adunati de prin ateliere de batut ancore, din temnite si din case de corectie. Destinatia corabiei era colonia Suedia Noua din America de Nord.
Cei doi tineri urcara pe puntea superioara a navei, facura stanga imprejur si, parca sub imboldul aceluias gand, scoasera limba-daca numai fortaretei sau intregii tari, era greu de spus. Dupa ce-si dadura in felul acesta frau liber sentimentelor patriotice, cautara cabina capitanului, la prora, ca sa-i prezinte actele si sa se explice. Din cele declarate iesi la lumina ca ambii domni, Lasse Hulling (varf ascutit, harpoon) si Peter Snagg ( par tuns scurt), erau studenti la academia din Uppsala si fusesera invinuiti ca, atat prin tavernele orasului, cat si la o intrunire a asociatiei studentilor, se exprimasera in termini injuriosi la adresa profesorului curtii regale, Serenissimus Olaus Rudbeckius, precum si a epocalei sale lucrari, recent iesita de sub tipar, Atland sau Manhem, unde onoarea patriei era ridicata in slavi intr-un fel pana atunci negandit si nebanuit, prin aceea ca numitul Serenissim scosese in evidenta si gasise dovada desavarsita a faptului ca regatul Svea era, nici mai mult, nici mai putin, leaganul rasei umane.
Pentru nebunia si necuviinta de a fi pus la indoiala acest lucru, inculpatii Hulling si Snagg fusesera condusi in arestul universitatii, insa, din pricina comportamentului lor grosolan si reprobabil in acea resedinta mai mult stramta decat salubra, fusesera condamnati la cateva randuri de nuiele si transfer la o scoala de corectie. Printr-o favoare exceptionala a majestatii sale, fusesera gratiati si li se acordasera permisiunea sa paraseasca si sa se duca in Suedia Noua, cu “Leul suedez”.
Capitanul asculta explicatia celor doi, cu un ramjet de satisfactie pe buze. Nu auzise de cartea asta, Atlantica, dar cand afla ca trateaza despre faptul ca regatul Svea ar fi chiar acea Atlantida scufundata sau Insula Preafericitilor, le lua de indata partea studentilor si le spuse ca orice marinar stie ca Atlantica se afla in Marele Ocean, care-si capatasera si numele de la acea insula, adica Oceanul Atlantic. Asa ca le ura bun venit invatatilor domni si se imprieteni cu ei.
Avura parte de vanturi prielnice pe Marea Nordului, in Canalul Manecii si pana iesira in Marea Spaniola. Pentru ca nu puteau sa riste ca un eventual naufragiu sa-i prinda pe condamnati in lanturi si pentru ca nu erau de asteptat nici evadari si nici rascoale, de vreme ce toata lumea se declarase multumita sa plece din <st1>tara</st1>, pasagerii se miscau acum liberi, erau binevoitori si se purtau cuviincios. Barbatii insurati se reunisera cu nevestele si copiii, pe care nu-i mai vazusera de ani de zile si erau in al noualea cer de fericire, iar fericirea ii facea buni. Nici prea periculosi nu erau. Unii scosesra la betie cutitul, altii refuzasera sa faca armata si dezertasera, iar altii culesesera fructe din pomii altora pentru ca ei n-aveau. Acum, scapati din temnitele intunecate si nesanatoase, se bucurau enorm de privelistea intinsa a marii, care-i invaluia in lumina. Pentru ei totul era nou si se jucau ca niste copii pe puntea vasului. Ba voiau sa vada cum dansa cate un delfin in valuri, ba voiau sa-i priveasca pe marinari cand prindeau un rechin sau un peste zburator.
Calatoria asta era pentru ei o nesfarsita sarbatoare, pentru ca nu trebuiau sa munceasca, isi traiau zilele fara nici o grija si se asezau la masa pusa, simpla, dar indestulatoare.
Cei doi studenti, care avusesera streangul la gat, dar scapasera, se simteau intr-o oarecare masura complici cu detinutii, acum eliberati, si legara cu ei prietenii, fiindca aveau sa reinceapa laolalta lupta pentru viata intr-o tara noua, in conditii noi. Prin natura si educatia lui, Lasse isi formase o conceptie despre viata conform careia tot ce i se intampla omului este spre binele lui suprem; in schimb, Peter considera ca totul e jalnic. Cei doi amici ajungeau adesea sa se certe din cauza acestor conceptii diferite si atunci fiecare atragea de partea sa jumatate din auditoriu, drept pentru care intr-o buna zi medicul vasului se vazu nevoit sa puna capat altercatiei si sa le dea dreptate amandurura. Viata e si alba si neagra, le spuse el. Cel care se intampla sa vada numai ce e negru vede totul in negru; cel care se intampla sa vada doar ce-i alb, vede totul in alb. Si lucrurile se oprira acolo.
Dupa un timp ajunsera la cele doua insule Azore. Li se premise sa coboare pe tarm ca sa-si mai dezmorteasca picioarele. Credeau ca nimerisera in Paradis, fiindca acolo cresteau vita-de-vie, porumb, portocale, ananas, pepeni-toate sub cerul liber. Un cutitar care statuse inchis vreo sase ani intr-un atelier de ancore innebuni aproape de bucurie si trebuira sa-l lege; asa legat, ramase lungit la marginea unui paraias; infuleca portocale de i se ingalbenise nasul si striga ca este Adam. De aceea tinea mortis sa se dezbrace gol-golut si sa se acopere doar cu o frunza de tutun, dar preotul fregatei il lua in primire si ii explica ce mare pacat este sa mergifara haine; omul insa ii demonstra cu Sfanta Scriptura si istoria Bibliei ca, dupa potop, Adam n-avea pe el decat o frunza de smochin, asa ca era si el indreptatit sa poarte numai o frunza de tutun. Atunci preotul ii demonstra cu ajutorul Parintilor Bisericii si cu Flora Exotica Sacra ca o frunza de smochin e una, si o frunza de tutun e alta.
In cele din urma, pasagerii fura condusi din nou la bord. Vasul, cu panzele intinse, isi schimba acum cursul spre Antigua. Pana atunci mersese bine si linistit, cu exceptia unei mici furtuni care se pornise pe Marea Nordului. Dar acum erau pe punctul de a intra in zona alizeului si a calmului ecuatorial. Apa oceanului se intindea in jurul lor ca o oglinda de argint viu, pe care fregata inainta ca un ac magnetic. Caldura devenea insuportabila, stratul de gudron curgea de pe paramele verticale si cusaturile bordajului. Cat era ziua de lunga, oamenii dadeau cu apa peste tot, de parca le-ar fi fost frica sa nu ia foc vasul. Si asa trecura opt zile.
Apoi, intr-o dis de dimineata, se anunta de la punctul de observatie al prorei ca la nord se vedeau nori. Capitanul, care stia ce inseamna asta, ordona sa se lege strans tunurile si toate obiectele care nu erau fixate, hublourile sa fie inchise ermetic si lumea sa fie pregatita pentru o catastrofa.
Dupa cateva ceasuri, la ora micului dejun, se putea vedea o fasie neagra la orizont; si dupa alte cateva ceasuri se auzi o bubuitura ca de talazuri care se sparg de o coasta sau ca o huruiala de carute intr-un oras; calare pe valuri, navalea peste ei furtuna. Inainte ca panzele sa dea balans fregatei, stalpii de sustinere, varfurile de catarge si parghiile fura smulse so azvarlite peste bord. “Leul suedez” naviga doar cu velele inferioare inspre sud, in directia vantului.
Trei zile vui furtuna si se asteptau cu totii sa auda din clipa-n clipa cum chila musca pamantul. Preotul spuse rugaciuni si tinu predici, si declara ca la altceva nici nu putea sa se astepte, cand la bord se aflau doar criminali. Le aminti tuturor de Iona si propuse capitanului ca in baza capitolului XII, versetul 16 si urmatoarele din profetul Mica, sa-i arunce in mare pe toti raufacatorii, ca sa-i salveze pe cei drepti, dar capitanul respinse propunerea. Cand primejdia era cum nu se poate mai mare, Lasse Hulling se duse la preot si ii spuse ca ar trebui declarata de urgenta o zi de pocainta si spovedanie, caci, spuse el, doar crimele de care nu-ti pare rau atarna in balanta. Aceasta propunere fu acceptata si incepu spovedania, de care insa toti criminalii fura scutiti, fiindca nelegiuirile lor fusesera toate marturisite.
La incheierea cercetarilor nu se gasi nici un nevinovat. Dar furtuna nu contenea. Atunci se auzira rumori suind din cala vasului. Calatorii intoarsera problema si pe fata, si pe dos si unuia mai smecher ii veni ideea sa i se ceara si preotului sa se spovedeasca, pentru ca numai el nu-si marturisise pacatele. Propunerea fu aclamata si nu ramanea decat sa se gaseasca un duhovnic.
In cele din urma se oferi Peter Snagg, care avea si ebraica in diploma sa de preot. Preotul protesta, dar degeaba. Il legara de stalpul catargului cel mare si, dupa avertismente aspre si indemnuri binevoitoare, preotul marturisi in timp ce lacrimile ii curgeau siroaie, ca in tinerete ademenise o copila care venise la el sa se impartaseasca. Urma o deliberare, la care participara si pasagerii si, la fel cum preotul votase pentru ca toti cei cinci sute sa fie aruncati in mare, votul cazu acum pe capul preotului, conform capitolului XII, versetul 16 si urmatoarele din profetul Mica. Dupa ce isi facu ultima rugaciune, preotul fu azvarlit in mare.
Si totusi furtuna se intetea. In fine, in ziua a saptea, candva intre miezul noptii si ora patru dimineata, naufragiara. Se auzi un urlet nemaipomenit dupa bubuitura produsa de corpul vasului, care se sfarama de o stanca submarina; acum prora statea drept in sus. Tunurile se desprinsera din legaturi si sfredelira puntea. Cum se lumina de ziua, fregata incepu sa se scufunde. Dar atunci vazura pamant in zare.
Cei mai multi reusisera sa sara in barcile de salvare, dar fara urma de provizii, haine sau unelte. Cand soarele aparu pe cer, erau cu totii salvati, sase sute de suflete. Dar cand pasira pe uscat, nava se duse la fund ca un bolovan.
Capitolul 2

Dupa sapte zile, calatorii erau sfarsiti de truda si de nesomn si se culcara fara zabava sub pomii de pe mal; dar Lasse Hulling si capitanul pornira in recunoastere. Niciodata nu le fusese dat sa vada un loc atata de extraordinar de minunat; aceasta fu prima lor constatare si apoi, din cauza arsitei, incepura sa-si lepede hainele. Lucrul care ii uimea cel mai tare era ca pe un meridian atat de Nordic-pentru ca se aflau inca multa la nord de Ecuator-nimerisera intr-o clima la fel de calda ca la tropice; dar explicatia le-o dadu foarte curand vulcanul pe care il vazura inaltandu-se treptat ca un bastion ce tinea piept crivatului si a carui caldura subpamanteana transforma insula intr-o sera. Oriunde se uitau, vedeau palmieri cu nuci de cocos, curmali, arbori de paine, bananieri, un soi de portocali, ananasi, smochini, fragi uriasi, pepeni. Toti pomii erau plini de fructe coapte sau care dadeau in parg. Nu incapea nici o indoiala ca se aflau pe o insula. Paraie serpuiau sub boltile umbroase ale tamarinilor, si in stancile de granit rosu descoperira izvoare reci, lucru care- surprindea, fiindca acum stiuau ca insula era vulcanica.
Papagali, colibri, tucani cu pene rosii, verzi, albastre, galbene si aurii zburau printre ramurile copacilor si cantau fermecator, nu ascutit ca exemplarele pe care le vazusera in colivii, dar alte animale nu mai erau. Pasii ii purtara sub umbra copacilor, traversara pajisti inflorite, care se intindeau pana spre coasta marii. Caldura devenea din ce in ce mai dogoratoare, asa ca se vazura nevoiti sa-si lepede hainele pe pamant, una cate una. La amiaza urcara pe Vulcan, care parea sa fie stins, si spre seara se odihnira la poalele lui, fiecare sub o frunza de palmier, fara frica de a fi atacati de oameni si animale, caci acum presupunerile lor se adeverisera: se gaseau pe o insula unde nu erau nici animale primejdioase, nici oameni.
A doua zi pe la ora cinei erau din nou la locul unde debarcasera, unde isi regasira tovarasii de calatorie intinsi lati sub copaci, satui, pe jumatate goi si visand cu ochii deschisi. In urma unor deliberari, Lasse, cel care era cel mai cultivat si mai destept dintre toti, fu ales presedinte. Toata lumea era de acord ca frumusetea insulei nu putea fi descrisa in cuvinte, dar acum trebuiau sa se gandeasca la viitor. Prima chestiune era cea a locuintelor, fiindca ii astepta iarna. Lasse veni imediat cu raspunsul, spunand ca, dupa toate calculele, se aflau deja in mijlocul iernii. Cei care doreau sa locuiasca in colibe inabusitoare n-aveau decat sa se distreze doborand copaci si cojindu-i apoi cu unghiile, pentru ca le lipseau orice fel de unelte. Cei care prefearau linistea si odihna se puteau multumi cu un adapost sub copaci. A doua problema era hrana. Lasse ii asigura, observand pomii fructiferi si plantele din jur, ca nu vor suferi niciodata de-a lungul anului de lipsa hranei, pentru ca, odata ce se terminau fructele unor copaci, dadeau rod altii. A treia problema fu ridicata de catre femei, care se gandeau cu groaza la ziua cand vor fi nevoite sa mearga fara vestminte. Lasse le atrase in primul rand atentia ca, daca deja acum, in toil iernii, mergeau pe jumatate goi, la venirea primaverii o sa trebuiasca sa scoata toate hainele, cu sau fara voia lor.
Asadar, vazandu-se asigurati cu privire la hrana, locuinte si haine, lemne de foc si apa, nu le mai ramanea decat sa se impace cu situatia asa cum era. Si se impacara. Lasse le dadu totusi un sfat: sa nu ramana cu totii in acelasi loc, ci sa se raspandeasca pe toata insula; cand se va ivi o chestiune de interes general, avea sa-i cheme cu sunet de coran, de care va sti el cum sa-si faca rost. Asa se incheie ziua cand Lasse fu declarat capetenie, ocazie cu care tinu si o cuvantare prin care ii indemna pe toti sa manance, sa bea si sa se veseleasca, fiindca acum deja ajunsesera pe una din Insulele Pr Un singur lucru si-ar mai fi dorit: sa stea fata in fata cu profesorul Rudbeck si sa-l faca sa-si inghita Atlantica aia a lui, cu copertele de piele cu tot.
Si noaptea si-o petrecu fiecare la adapostul catorva frunze atarnate pe ramuri de copaci.
Dar a doua zi de dimineata, Lasse isi convoca prietenii cei mai apropiati, capitanul, Peter Snagg si doctorul. Dupa ce isi facura rost de micul dejun, scuturand niste smochine dintr-un palmier, Lasse ridica unele chestiuni importante, la care viitorul avea cu siguranta sa le dea raspunsul. Prima intrebare i-o adresa doctorului. Vor putea oare sa traisca fara carne si fara sare? Doctorul credea, dupa cate citise in cartile de calatorie, ca nici n-ar suporta sa manance carne intr-un climat fierbinte ca acesta, iar cantitatea de saruri din fructe era atat de mare, incat nu mai aveau nevoie de sare.
Pe cand discutau ei aceste probleme, se auzi un tipat care venea din tufisurile din apropiere. Aparu un barbat cu fata alba ca varul, care dadea semne clare de otravire. Din interogatoriul care urma, iesi la iveala ca respectivul, impins de o pofta nestapanita de carne, omorase o pasare cu o piatra, se apucase s-o manance, dar il luase imediat cu greata si crampe. Doctorul ii prescrise sa nu mai puna niciodata gura pe carne, si cu asta se rezolva si problema importanta a carnii.
A doua chestiune fu prezentata de Peter Snagg si privea introducerea slujbelor religioase publice, a recensamantului populatiei si a forurilor de justitie. Ticalosia omeneasca nu-i era deloc straina, si daca toti netrebnicii aceia aveau sa-si duca zilele fara nici un fel de ocupatie, peste scurt timp societatea avea sa le fie tulburata de zazanii. Asa ca propusese sa se revizuiasca indreptarul bisericii-reusise sa salveze el un exemplar-, precum si codul de legi.
Lasse obiecta si zise ca acum, cand toate motivele de vrajba, adica lipsa de alimente, haine si locuinte, fusesera indepartate, se va termina si cu crimele. Cine va mai vrea sa ucida, cand toti sunt la fel de bogati si de puternici si deci nu exista motiv de invidie? Cine sa mai dea spargeri, cand nu exista case in care sa vrei sa intri cu forta? Cine sa se mai faca vinovat de pruncucidere cand exista destula mancare pentru toti copiii si nu trebuie sa-i mai fie nimanui teama ca ar putea devina o povara pentru societate?
Voia sa deschida codul de legi si sa treaca in revista cateva dintre cele mai interesante puncte. Lasse deschise codul de legi si citi:
-Primo: Legea pamanturilor. Pe asta o putem anula fara nici un risc, pentru ca nu avem proprietar de pamant. De acord?
-Da, raspunsera cei prezenti la adunare.
-Secundo: Legea mostenirilor! Ce ar fi de mostenit? O frunza de smochin sau coaja unei nuci de cocos! O anulam? Ce ziceti?
-Pai da, raspunse adunarea.
-Tertio: Legea constructiilor! “Capitolul 1. Impartirea pamantului in sate si parcelarea proprietatilor. Capitolul 2. Cum se ridica constructiile”. Avand in vedere ca aici nu se va construi si nici nu se va parcela pamant, anulam si legea asta, nu?
-Da, raspunse adunarea.
Cvarto: Legea bisericii. Pentru ca nu avem nici o biserica, o anulam si pe asta?
-Da, raspunse adunarea.
-Cvinto: Legea privitoare la actele criminale. Asta cade de la sine, in lumina celor spuse mai inainte despre furt, jaf si omor, avand in vedere ca au disparut motivele.
-Da, raspunse adunarea.
-Sexto: Legea casatoriei! Doreste adunarea sa amanam chestiunea asta pentru mai tarziu, cand mai capatam ceva experienta? Asta deoarece casatoria merge mana in mana cu pamantul, si daca nu exista proprietari de pamant, nu exista nici casatorie.
-Da, raspunse adunarea.
Dar Peter Snagg nu fu de acord.
-Asadar, il intrerupse Lasse, am anulat tot codul de legi si ne-au ramas doar copetele! Pe ele i le dam ca amintire lui Peter Snagg, nu?
Sigur, rase adunarea, dar Peter nu se dadu batut.
-Veto! striga el. Cum poate sa existe o societate fara legi?
-Asculta, Peter, raspunse Lasse, legile sunt facute ca sa indrepte lipsurile societatii; o societate fara lipsuri nu are nevoie de legi! Nu-i asa?
-Asa e! raspunse adunarea.
-Dar Peter Snagg, continua Lasse, prefera o societate cu lipsuri si cu legi decat o societate perfecta, fara legi.
De data asta Peter lua cuvantul.
-Am sa las la o parte chestiunea legilor civile, fie ce-o fi cu ele, dar o societate fara religie nu exista!
-Bine, zise Lasse, ai si tu dreptate! Trebuie sa avem o religie! Dar hai sa vedem daca religia noastra veche se mai potriveste cu noile conditii! Imi acordati, va rog, putina atentie?
-Da, raspunse adunarea.
-Am s-o iau de la inceput, spuse Lasse, adica de la potop. Oamenii se plimbau goi prin rai, iar de munca nici nu era vorba. Bun! Si, fara sa sculte de porunca Domnului, au mancat din pomul cunoasterii si au fost izgoniti pe pamant sa trudeasca! Asa! Noi am regasit paradisul, dar un paradis fara pom al cunoasterii. Prin urmare nu putem pacatui, oricat de tare am dori. Si chiar daca am pacatui, de izgonit nu putem fi izgoniti, ca n-avem unde sa mergem, iar de trudit nu putem, fiindca nu avem cu ce. Asadar, potopul cade, el n-are nici un rost in conditile actuale. Recunoasteti?
-Da, raspunse adunarea, scarpinandu-se in cap, dar capitanul isi scoase camasa si porni spre tarm sa faca o baie.
-Deci, continua Lasse, fara pom al cunoasterii nu poate fi vorba nici de pacate, asa incat toata invatatura cade. Sunteti de acord?
-Se aproba rationamentul, spuse Peter, dar nevoia innascuta a omului de religie nu poate fi desradacinata.
-Sigur, raspunse Lasse, dar daca omul ar avea nevoia innascuta sa mearga la biserica si sa cante la orga, atunci ar trebui ca nevoia asta sa existe la toti oamenii. Insa la omul salbatic n-a existat si atunci inseamna ca nevoia de a motai in biserica, de a canta la orga, de a atrana pe perete numerele psalmilor si de a face colecta nu este o nevoie innascuta, ci invatata. Bun! Si orice invat are si dezvat. Ia sa vedem daca nu ne dezvatam noi de nevoia de a asculta bazaconiile unui preot betiv, de nevoia de a-i da plocon ultima vaca pentru a indruga ceva cand ingroapa un mort si asa mai departe. Atata va zic: hai sa vedem!
Doctorul urma exemplul capitanului si se indrepta spre mare, spunand:
-E prea cald ca sa discutam teologie.
-Dar, riposta Peter, impartasania, anafura, sfintele sarbatori, momentele acestea minunate de binecuvantata tihna!
-Impartasania si anafura nu ar putea fi impartite, deoarece nu avem un preot hirotonisit.
-Dar, raspunse Peter, putem aranja sa fie hirotonisit.
-Nu, zise Lasse, pentru ca ne-ar trebui un episcop, si n-avem. Si pe urma, n-avem nici vin, pentru ca n-am vazut nicaieri vita-de-vie.
-In privinta asta, replica Peter, care era deja leaorca de naduseala, am putea inlocui vinul cu lapte de cocos, cu suc de ananas sau de smochine.
-Imposibil. Spuse Lasse, pentru ca atunci ar trebui sa falsificam textul. Luati binea seama: Isus le-a spus discipolilor: eu sun Vita, voi sunteti mladitele; nu le-a spus eu sunt palmierul si voi nucile de cocos, sau: eu sunt ananasul si voi tepii, sau: eu sunt smochinul si voi frunzele. Daca ne apucam sa falsificam textul intr-un loc, trebuie sa-l falsificam in intregime. Si nici paine n-avem. Atunci ar trebui sa luam o banana sau un ananas si sa schimbam formularea in: Luati, mancati, aceasta banana este…
-Nu, zise Peter, incepe sa fie mult prea cald. Ma duc sa fac o baie. Vii si tu?
-All right, spuse Lasse, si sa mai terminam cu teologia!
Si o pornira spre mare sa se scalde.
Capitolul 3

Trecu un an. Nimic din cele de care se temusera nu se intampla. Iarna era la fel de calda ca si vara. Anotimpurile nu se deosebeau intre ele decat prin roadele pe care le dadeau, asa ca Lasse intocmi un calendar dupa timpul de coacere al fructelor. Reusira sa evite astfel uniformitatea plictisitoare a hranei, si erau cu totii cat se poate de sanatosi.
Asadar existau patru anotimpuri a cate trei luni fiecare: Banana, Fructul arborelui de paine, Curmala si Nuca de cocos. In timpul bananei, adica intre ianuarie si martie, aveau de asemenea ananas si portocale; in Fructul arborelui de paine, aprilie-iunie,cresteau fragii uriasi si smochinele; odata cu anotimpul Curmalei, intre iulie si septembrie, apareau piersicile si ciresele; in Nuca de cocos, adica octombrie-decembrie, se coceau caisele si dudele. Apoi se putea face oricand pauza pentru consumul de pepeni, rodii, porumb, mazare, fasole, asa ca era mereu ceva nou pe masa, fiindca meniul putea varia la infinit. Si cum nimeni nu lucra, iar caldura era dogoritoare, lumea nu manca decat foarte putin. Intrucat hrana de pe vas fusese in cea mai mare parte sarata, fructele insemnau o cura indelungata impotriva scorbutului si, datorita acestei cure, consumul de vegetale deveni pana la urma obisnuinta. Cele cateva incercari sporadice de a manca si carne fura platite cu indigestii. Un betiv inrait, care descoperise ca laptele de cocos fermentat devine bautura alcoolica, se imbolnavi atat de tare, incat nu mai repeta procedeul nici el, dar nici altcineva. Hraha asta usoara domolea pasiunile si oamenii nu-si spuneau decat vorbe blande. Invidia era exclusa, pentru ca toti o duceau bine si astfel se mentinea ordinea. Galceava si vrajba disparura si “era mult prea cald” ca sa-si caute pricina de cearta, spunea capitanul.
Cand incepura sa se dezvete de haine, care si asa se facura ferfenita, capatara obieciul sa umble pe jumatate goi, iar pana la urma, si femeile si barbatii isi atarnau doar o impletitura frumoasa de frunze la brau. Copiii mergeau goi-goluti.
Ca sa-si omoare timpul, inventara o sumedenie de distractii: se jucau, bateau mingea, cutreierau insula, inotau, vasleau, iar copiiilor le placea indeosebi sa se catere in copaci, isprava la care devenira extrem de iscusiti. Lasse infiinta de asemenea patru mari sarbatori, cate una la inceputul fiecarui anotimp. Toata lumea se aduna cu sincera recunostinta sa intampine noua recolta, caci bucuria de a-si reinnoi hrana era intr-adevar foarte fireasca. Atunci se intruneau cu totii si se jucau o zi intreaga. Barbati, femei si copii dansau laolalta in jurul unui foc, unde ardeau fructe proaspat culese, fiindca primele fructe ale fiecarui nou anotimp erau jertfite Atotdatatorului milostiv, dupa cum Abel si Cain adusesera jertfa Domnului. Toti, pana si Peter Snagg, gaseau obiceiul acesta foarte frumos si biblic.
Peter Snagg incercase sa infiinteze o biserica autonoma, dar, cand ajunse la predica, oamenilor li se paru totul foarte straniu si, cand sa se roage pentru suveran si pentru capul armatei, se trezi ca nu avea pentru cine sa se roage. Cat despre spovedanie, nici unul nu putea sa-si descarce sufletul, fiindca nu avea, de fapt, nici un pacat de marturisit.
Intreaga societate traia in armonie, seninatate si tihna; toate cuvintele aspre iesisera din folosinta si pana la urma se adresau unii altora cu nume alintatoare. Mare le era bucuria cand se nastea un copil, iar intrarea lui in societate era sarbatorita cu jocuri si cantece, ca un dar al naturii a carui valoare nu se masura ca profit al unui capital investit de parinti, nici nu era povara sau pedeapsa. Cand doi tineri voiau sa faca impreuna copii si sa fie prieteni, il instiintau pe Lasse, care de indata sarbatorea evenimentul cu o petrecere, fara ca tinerii sa fie inregistrati in vreun catastif, si nici nu erau obligati sa-si faca promisiuni de supusenie unul altuia; deci daca unul voia sa manance smochine si altul banana, nici o lege din lume nu i-ar fi putut obliga sa manance amandoi acelasi lucru. Si pentru ca nu existau odai de curatat sau vase de spalat , nevasta nu avea de ce sa-i fie supusa barbatului; si erau obligati sa doarma separat, caci impreuna nici nu se putea, deoarece fiecare nu avea decat gramada lui de frunze sub pom.
Asadar totul era cat se poate de liber, simplu si fara constrangeri, iar mamele nu trebuiau sa-si supravegheze fiicele, fiindca nu aveau de ce sa le fie teama ca ginerii le-ar lua pentru avere sau ca fiicele ar ramane gravide, de vreme ce nasterea unui copil era vazuta ca o binecuvantare si starea in care se afla o fata gravida era de asemenea considerata ca fiind “binecuvantata”.
Un singur lucru le stirbea oamenilor seninatatea pe aceasta Insula a Preafericitilor, si anume amintirile treacutului, care deveneau limpezi mai ales in timpul somnului. Unui fierar batran ii aparea adesea in vis atelierul de ancore si paznicul care-l trezea din somn cu un sut in sale. Un dogar care in trecut furase pentru ca avea prea multi copii visa noptile ca-i tipau copiii dupa paine, si cand se tezaea si vedea cum straluceste soarele deasupra pomilor incarcati de roade plangea de fericire; cadea in genunchi si ii multumea lui Dumnezeu pentru toate darurile; dar apoi il napadea gandul la viitor. Atunci nu mai gasea mangaiere. Acesta era singurul demon al preafericitei societati: gandul la viitor. Cand vedeau cat e bine le merge, nu puteau sa nu se infioare la gandul ca ar putea sa plateasca pentru ce facusera daca ar fi venit, sa zicem,un vapor care sa-i ia de acolo. Nici unul dintre ei nu avea sa sufere de dorul tarii, pentru ca nu i-ar fi asteptat decat fie o casa de corectie, fie armata, si nimanui nu ii era dor de asa ceva.
Amintirile din trecut si teama de viitor erau, asadar, fantomele care le tulburau binecuvantata lor tihna, insa atat doctorul cat si Lasse isi batura in van capul ca sa gaseasca un antidote. Dar ce nu putura ei sa rezolve, rezolva inatamplarea.
Intr-o zi, fierarul pleca in padure sa se mai racoreasca dupa o noapte nedormita. In crapatura unei stanci zari un tufis plin cu boabe albastre, pe care nu le mai vazuse inainte. Culese cateva si le manca. Nu erau deloc bune, dar isi vazu de drum fara sa se mai gandeasca la ele. Se intoarse acasa, adica in desisul unde isi avea gramada de frunze pe care dormea noaptea, si acolo se intalni cu nevasta-sa. Fierarul se simtea de minune si balmajea doar bazaconii.
-Eu cred ca-i tras o dusca, ii zise nevasta, care inca isi mai amintea trecutul.
-Si ce-ar putea sa fie? Spuse fierarul?
-Rachiu! Zise nevasta si plescai din limba.
-Rachiu? N-am auzit in viata mea de asa ceva. Ce-i aia? spuse mirat fierarul.
-Daca nu mai stii ce e, trebuie oricum sa-ti aduci aminte ca din cauza lui ai stat in arest la Karlskrona!
-Karlskrona! Femeie, chiar nu pricep o iota din ce zici tu acolo.
-Ei bine, atunci ti-ai pierdut memoria, zise femeia.
Si taman asta i se intamplase fierarului, drept care descoperirea era ca si facuta. Doctorul culese toate boabele, le imparti tuturor spunand ca sunt impotriva insomniei, si toti le luara, chiar si doctoral, dar Lasse le dadu drumul pe jos, pentru ca, se gandi el, nu se stie niciodata ce invataminte poti trage din trecut, iar despre viitor nu stie nimeni nimic.

 AUGUST STRINDBERG (22 ianuarie 1849-14 mai 1912), romancier şi dramaturg suedez, a fost probabil unul dintre cei mai influenţi scriitori scandinavi, alaturi de Ibsen, Kierkegaard şi Andersen. Socotit de unii drept parintele teatrului modern, Strindberg este atras rand pe rand de naturalism, misticism, ocultism, expresionism si simbolism. In scrierile sale el incearca sa analizeze misterele subconstientului; personajele sale se ucid simbolic, cu argumente solide de ambele parti. Despre Strindberg s-a spus ca e misogin şi nebun. Influentat de Rousseau, socialismul agrarian si nihilism, el a ramas in inima lui, dincolo de polemicile in care a fost antrenat, mai ales un artist.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica