Poveste

In seara unde am facut poza de la postul anterior (da, stiu, nu suna deloc academic aceasta “facere de poza”, punere in fraza, dar asta sunt, o oaie neagra si ratacitoare pentru canoanele exprimarii academice) ma gaseam intr-o vila, la o petrecere, aproape de cunoscuti si noucunoscuti, in total cam treizeci de oameni.
Nu mai sunt la varsta la care sa-mi doresc sa cunosc oameni. Poate pentru ca i-am cunoscut deja :). Nu mai sunt nici la varsta la care sa ma simt bine vorbind tare, mancand ca flamanzila, band ca setila si razand ca Harap Alb. Si, daca ma gandesc bine, n-am fost niciodata, fiindca de felul meu, cel mai vulcanic le-am trait pe toate acestea, tacand. Da, cel mai vulcanic, deoarece sunt vulcani si vulcani.
In seara aceea, dupa ce am onorat adunarea prin actul de prezenta pe care bunul meu simt l-a stabilit ca timp si actiune, m-am retras discret in camera. 
VILA NU AVEA CONEXIUNE LA INTERNET! 
Ca sa nu intru in sevraj, am iesit in balcon si am schimbat amabilitati cu luna: ea mi-a dat zambetul ei, eu i-am dat atentie :). Ete, na! Ce, eu nu am zambetul meu?! Am.
Dupa aceea am dat drumul la televizor si am vazut un film. Unul fain, american. Despre cum poate deveni epilogul un prolog.


 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica