Limita


Cea mai ravasitoare amintire a mea, despre cea mai penibila, cea mai prosteasca, cea mai incomoda situatie in care m-am pus, este de pe vremea cand Mihai era in clasa a treia. Cu o seara inainte “il ajutasem” la tema de la matematica. A venit bietul meu copil de la scoala si mi-a zis: “Mami, mi-a inrosit domnisoara caietul si m-a pus sa refac tema!”
Ca o catea turbata m-am dus la scoala. Domnisoara era inca in clasa, impreuna cu aceleasi mamici cu care, zilnic, puneau tara la cale. Am luat creta si, fara sa-i spun ce am de gand sa fac, am “rezolvat exercitiul”, aducandu-l la rezultatul meu, nu al ei. N-am stiut atunci de ce mamicile acelea se uitau la mine ca la o clown si nici n-am stiut sa citesc zambetul intelegator al mult mai tinerei invatatoare, care mi-a luat creta din mana si m-a invitat sa ma duc acasa, unde sa gasesc eu raspunsul la intrebarea “de ce esti tu tampita?!”.
Abia acum l-am gasit: pentru ca eu am avut alte socoteli de incheiat cu viata, decat ordinea operatiilor. Cum am putut sa uit asa ceva? Cum a fost posibil? In scoala generala am fost o eleva buna, premianta. Am fost printre primii cinci-sapte copii din clasa. Cum e oare posibil ca, din cei saptesprezece ani de scoala sa nu mai stiu nimic? Dar nimic. Cu tot ce-am ramas din anii respectivi, sunt numai niste amintiri cu si despre oameni si mine. Nici macar acelea, toate, placute. 
Cum a fost posibil ca aseara, in drum spre casa, ravasita de aceasta amintire, sa vad, oglindit in geamul intunecat al autobuzului, chipul dezastrului?
Poate daca as fi venit pe lume intr-o tabara de nomazi, as fi fost mai fericita sau mai linistita sau mai impacata. Nu stiu. Habar n-am. De fapt, ceea ce nu-mi da pace, este faptul ca am dovedit ca pot ierta pe oricine, pentru orice, dar nu si pe mine, pentru aproape nimic. Si nici nu ma pot uita.


Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica