luni, 7 noiembrie 2011

Limita


Cea mai ravasitoare amintire a mea, despre cea mai penibila, cea mai prosteasca, cea mai incomoda situatie in care m-am pus, este de pe vremea cand Mihai era in clasa a treia. Cu o seara inainte “il ajutasem” la tema de la matematica. A venit bietul meu copil de la scoala si mi-a zis: “Mami, mi-a inrosit domnisoara caietul si m-a pus sa refac tema!”
Ca o catea turbata m-am dus la scoala. Domnisoara era inca in clasa, impreuna cu aceleasi mamici cu care, zilnic, puneau tara la cale. Am luat creta si, fara sa-i spun ce am de gand sa fac, am “rezolvat exercitiul”, aducandu-l la rezultatul meu, nu al ei. N-am stiut atunci de ce mamicile acelea se uitau la mine ca la o clown si nici n-am stiut sa citesc zambetul intelegator al mult mai tinerei invatatoare, care mi-a luat creta din mana si m-a invitat sa ma duc acasa, unde sa gasesc eu raspunsul la intrebarea “de ce esti tu tampita?!”.
Abia acum l-am gasit: pentru ca eu am avut alte socoteli de incheiat cu viata, decat ordinea operatiilor. Cum am putut sa uit asa ceva? Cum a fost posibil? In scoala generala am fost o eleva buna, premianta. Am fost printre primii cinci-sapte copii din clasa. Cum e oare posibil ca, din cei saptesprezece ani de scoala sa nu mai stiu nimic? Dar nimic. Cu tot ce-am ramas din anii respectivi, sunt numai niste amintiri cu si despre oameni si mine. Nici macar acelea, toate, placute. 
Cum a fost posibil ca aseara, in drum spre casa, ravasita de aceasta amintire, sa vad, oglindit in geamul intunecat al autobuzului, chipul dezastrului?
Poate daca as fi venit pe lume intr-o tabara de nomazi, as fi fost mai fericita sau mai linistita sau mai impacata. Nu stiu. Habar n-am. De fapt, ceea ce nu-mi da pace, este faptul ca am dovedit ca pot ierta pe oricine, pentru orice, dar nu si pe mine, pentru aproape nimic. Si nici nu ma pot uita.