Tata

M-am născut în vara lui 1965. Se vorbea pe vremea aceea de primul pas făcut de om pe luna. Dar am mai scris despre asta. Sunt fiica mijlocie a părinților mei. Tata, Chivu, s-a născut în Zavoia, Brăila, în 1929.  La 14 ani a fugit de acasă. Bineînțeles că pentru a o întâlni pe mama, Rodica, născută în Gârbovi, Ialomița, în 1931.
Și bineînțeles că scopul lor, sau misiunea, a fost să mă aibă pe mine, Doamna de Capitală :). Glumesc.
Sora mea, Mihaela, este mai mare cu trei ani ca mine. Acum este în India, în scop de afaceri, cu echipa firmei la care lucrează că inginer chimist. Cea mică, Dana, este cu 2 ani mai tânăra. Este expert contabil, are afacerea ei.
Și mama și tata au fost copii de țărani. Au învățat fix patru ani, și aceia printre joacă, muncile câmpului sau de prin gospodărie. Atât au avut părinții mei: patru ani de școală, cât să știe să citească și să scrie.
Când a ajuns în București, tata a intrat ucenic la un tabacar. Nu știu istoria tatălui meu. Știu doar că a fost un aventurier. Nu ne-a povestit niciodată despre viața lui. Știu doar că noi, copiii, l-am cunoscut că fiind un om sobru, decent și foarte pudic. Chiar și când era beat, tata era blând. Cânta romanțe și o invită pe mama la dans. Tango. Mama, însă, îl refuza și de aici se iscau discuțiile.
Când tata a ajuns șef de sala la restaurantul "Doina" pe Kiseleff, în actuala Piațetă a Regelui,  l-au trimis la școală, la fără frecvența. Îmi amintesc că eu i-am făcut tema de examen la desen, un vas de pământ. Mi-a plăcut să desenez, chiar dacă n-am talent. Cred că notele de zece pe care le-am primit de la profii de desen ai copiilor, mi-au fost date numai din compasiune :). Pentru că da, la asta mă pricep, să le fac alor mei temele pentru acasă.
Într-o seară, de fapt noapte, când tata și colegii lui terminaseră ziua de lucru și plecau spre casele lor, s-a iscat un scandal între garda de corp a lui Nicu Ceaușescu, ce trecea prin zonă cu mașina, și un taximetrist care sosise la comandă, pentru ospătari, pe motiv de neacordare de prioritate. Nici ceilalți taximetriști, nici tata și nici colegii lui n-au știu pe cine bat, dar i-au bătut măr.
A două zi n-a mai venit tata acasă. A sunat-o pe mama și i-a spus să nu-și facă griji. Abia spre seară a venit, dar noi, copiii, am aflat povestea asta mult mai târziu. Oricum, Nicușor era clientul lor și i-a iertat. A înțeles că a fost "victima" unei neînțelegeri. Însă de răzbunat tot s-a răzbunat, fiindcă a preluat restaurantul și l-a transformat în cuibușorul lui și al Jeaninei Matei, iar echipa de la "Doina" a divizat-o, transferandu-i pe toți, care încotro. Tata a lucrat la Miorița, actualul Hard Rock Cafe Herăstrău, la Podul Mogoșoaiei și la Ovidiu.

Mama a lucrat la Magazinul București, casiera. Dar numai până când tata i-a spus că să-și vadă de casă și de copii și să lase cariera, că el nu-și da copiii la grădiniță, că e rușine :) Adică ce, el nu poate asigura familiei sale un trăi decent?
Am avut un trăi decent. În primul rând fiindcă principala calitate, averea, moștenirea  părinților mei a fost bunul simt nativ și modestia. Sigur că, raportată la nivelul de trăi al altora, decența și modestia alor mei, putea fi numită sărăcie.

Primele cărți și-au făcut apariția în casa noastră abia când noi, de fapt Mihaela, a început să citească. Ea a fost sora cerebrală. Poate din cauza asta "lozinca" ei este "m-am născut obosită" :)
Tot ce nu am primit, că educație, de la părinții noștri, am avut de la școală: teatru, opera, balet, vizite la muzeu, excursii, tabere. Da, am făcut școală în perioada comunistă. Exceptând propaganda comunistă, școala își vedea de treaba ei în mod simplu, firesc și natural. În vremea aceea și cerințele erau altele, pretențiile profesorilor, programa școlară, totul. Și da, în perioada aceea învățământul era nu numai obligatoriu (10 clase) dar și gratuit. Gratuit gratuit, fiindcă sumele cheltuite de ai mei pentru tot felul de contribuții la tot soiul de fonduri, au fost neglijabile, spre deosebire de "investițiile" pe care le-am făcut noi, că am vrut, că n-am vrut, în "școlarizarea" copiilor noștri, care, ca și părinții lor, au învățat în școli de cartier.
Fiindcă da, așa este, și noi și ei, am învățat în școli de cartier, ne-am născut și am trăit în București. Tot în București am și muncit.
Și da, Joe, Jack, Jones, știu că am dreptate: nu m-am născut eu în paie, dar nici în puf :)




Comentarii

  1. Tulburătoare confesiune ...
    De câteva ori am avut nevoie să mă asigur că sunt pe-un blog şi nu trăgând cu coada ochiului pe la vreo fereastră ...
    Mulţumesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu stiu ce sa zic...cu placere :)
    Despre ce fereastra vorbesti?

    RăspundețiȘtergere
  3. Ferestrele dintre cuvinte, de bună seamă ...

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, este si asta un fel de exorcizare, apropos de ceea ce scria Radu in ultimul lui post. Ultimul, in sensul de cel mai recent :)
    Incerc, insa, sa dau afara din mine sau sa impartasesc "publicului" numai partea buna ori blanda ori placuta ori comica ori "neinvaziva". Fiindca nu-ti imagina ca viata mea nu a avut portia ei de urat, de rau, de tragic, de inuman. Ceea ce ma opreste de la a-i impovara pe cititori cu "demonii" mei, este tocmai gandul ca ii au ei, deja, pe ai lor :)
    Recunosc ca atunci cand ma simt impovarata de demonii azvarliti la intamplare pe net, incerc sa-i dau inapoi raspanadacilor lor:) Acum, ca in jocul asta de ping pong mai cade si cate o victima colaterala, asta e. Chestie de karma :)))

    Nadajduiesc ca impresia ta despre tulburatoarea mea confesiune nu a fost de natura a-ti aduce deranj ori disconfort ori neplacere. In speranta ca nu s-a intmplat asa ceva, eu inchei prin a-ti multumi tie :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vineri

Amintire

Cealaltă

Albastra

Radiografie

Suit sixtin

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,

Zgomot