Sandei


Imi amintesc ziua de azi ca pe cea din vara de acum patru ani, ziua cand m-am decis sa ma las condusa de voia intamplarii. Bine, ca orice act si fapt care ma implica, este vorba mai degraba de un parteneriat al meu cu intamplarea, cata vreme aceasta se contureaza, se concretizeaza in acord cu vointa si liberul meu arbitru si/sau consimtamant.
Aici deschid o paranteza si spun ca cei ce vorbesc despre ei insisi ca despre un plural, ori despre un personaj impersonal, nu fac altceva decat sa-si dea in vileag spaima de a-si recunoaste individualitatea si ancestrala nevoie de constrangere, de dependenta, de reducere la conditia lor de element apartinand unei multimi. Aici inchid paranteza spunand ca acestia sunt mici copii nevinovati in comparatie cu cei ce vorbesc despre ei insisi ca despre un personaj multiplu, proiectandu-si asupra unei multumi de dimensiuni incerte si gonflabile-de la mama, tata, sora, fratele, bunicul, bunica, unchiul, matusa…la familie, neam, etnie, popor, rasa-propria lor imagine, imaginatie, viziune sau convingeri.
In fine, spuneam ca-mi amintesc ziua de azi ca pe cea din miez de an douamiisapte, ziua cand am exersat un prim exercitiu (asumat) de teleghidare. De fapt, de teleportare.
Scrisesem fiecarui copil un bilet prin care le spuneam ca urmeaza sa am o intalnire importanta referitoare la eventualitatea de a-mi gasi ceva de munca si ca nu stiu cand aveam sa revin acasa. Tin minte ca biletele acelea erau scrise, mai degraba, de subconstientul meu, cel ce gandea sa le dea acestora continutul unor scrisori de ramas bun, in eventualitatea ca intamplarea ar fi preluat conducerea in acest parteneriat al nostru si eu nu as mai fi venit in ziua aceea acasa.
Ma imbracasem cu pantaloni bej din in, maiou cafeniu si sandale in ton cu restul tinutei. Nu-mi luasem bani, nu-mi luasem nici un act al identitatii mele, nici macar o batista nu-mi luasem. Aveam, in schimb, in buzunar, 2-3 bilete RATB, fiindca intamplarea a facut sa fiu de felul meu un cetatean model, fi-mi-ar modelul de ras.
Am iesit pe usa si am inceput sa merg. M-am oprit la prima statie cu gandul sa ma urc in prima masina ce avea sa soseasca si sa cobor la capatul acesteia. Ceea ce am facut. Ca prim pas. Mergand, insa, mi-a venit in minte gandul ca, de fapt, ceea ce facusem fusese o pura planificare a pasilor mei, o proiectie a viitorului meu imediat. Drept urmare, intamplarea m-a dat jos din masina mai devremeaproape, la Galeriile Orizont, m-a condus pret de cateva minute-o suma de metri, pana la o noua statie, de unde m-am urcat intr-o noua prima masina sosita, in locmomentul respectiv.
De data acesta traseul pe care intamplator ma inscrisesem, era unul total necunoscut, neprevazut. Dupa un salt de timpsaptiu masurat in perioada de la Galeriile Orizont la Big B(ang)erceni, am ajuns la Biserica Sf. Vineri aflata pe o straduta laterala. Ce cautam eu atunciacolo?
-Intrati, imi zise femeia care ingrijea de lumanari.
-Tocmai am iesit, i-am zis.
-Parinte, zise femeia, doamna are nevoie de ajutor.
-Intra, imi zise parintele. Ingenuncheaza si saruta icoana. Sunt icoanele de la Sf. Vineri, biserica demolata.
-Tocmai ce m-am ridicat, i-am zis acestuia.
-Roaga-te!
-Ai nevoie de bani? m-a intrebat parintele.
-Nu, multumesc.
Am mintit, fiindca eu atunciacolo, acumaici chiar aveam, am nevoie de bani. Dar nu asa.
-Dumneavoastra aveti nevoie de ajutor, aveti nevoie de o asistenta? l-am intrebat.
-Nu, mi-a raspuns el. Dar poate vrei sa te duc undeva cu masina.
-Dar tu vrei sa fii armura mea, lancea, trambita si calul? Sau macar Sancho Panza?
Sau macar sclavul meu? Sa stii ca eu sunt foarte blanda cu supusii mei.
Sau macar vrei sa fii tu gheisul si, in aceeasi masuratimp, eunucul meu?
Sa stii ca eu cand zic eunuc, nu ma gandesc la 1001 povesti ale Sheherezadei, domnule! Eu ma gandesc la nucul ala de face nuci, al caror miez este identic cu doua creiere gemene?! Vrei, zi vrei!?
Eu, eu nu mai vreau nimic.


Aftarnun

In ziua aceea, venind spre acasa, saltam ca o naluca, zburdalnic, dintr-un vechi univers intr-unul nou. Pe undeva, pe la SF. Gheorghe, m-am intersectat cu al meu candva coleg de servici. El m-a vazut, s-a oprit si m-a intrebat “Ce faci?”
Bine.
Eu dansam universal mergand spre acasele meu si i-am zis “bine” acelui idiot care, cata vreme ne gasisem amandoi in  unul si acelasi univers concentric, nu facuse altceva decat sa se straduiasca sa ma reduca la nimic, daca nu cumva sa ma elimine cu totul.
Doi idioti, si eu si el. Mai ales el.

Comentarii

  1. Schimbarea de plan narativ: "Intraţi! Tocmai am ieşit" a fost, cu adevărat, un "eseu" ...
    Cuceritor, de-a stângul şi de-a dreptul!

    RăspundețiȘtergere
  2. In realitatea sunt mai nevinovata decat las impresia :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Galben gutuie